17E noapte. Vântul rece de toamnă îmi retrezește amintiri de 
undeva. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de albia valurilor ce trec peste noi. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă ademenește și mă las purtată de lumina lor departe, tot mai departe… mirosul de fân proaspăt uscat mă învăluie… un ghem de copil stă acoperit de o claie de fân și privește cerul… bunicul e în față, ghidează căruța spre casă, uitându-se din când în când în urmă, ca nu cumva să piardă ghemotocul din fân…. privesc cerul… e atâta liniște… fără griji, fără probleme mă las capturată de amintirile ce vin val după val. Continuă să citești Cândva…
Etichetă: cer
Pasăre
Primește-l, cerule!
Zboară!
Lasă vântul să-ți înfoaie aripile
Și zboară, porumbelule!
Simte, viața-ți curge prin vene.
Lasă libertatea să-ți umple plămânii!
Vezi? Norii dansează alături de tine.
Uite! Soarele a încetat să suspine.
Bolta și-a deschis brațele, pasăre!
Toate îți fac ție bine.
Păstrează-l, cerule
Și…
Trimite-l doar de am nevoie de îngeri…
Elena Golăi
Durerile noastre – o insulă pustie
Dureri mai vechi, dureri mai noi, dureri tăcute sau zgomotoase… toate se frământă în mine și mă cutremură. Mă doare un vis, mă doare o speranță, mă apasă un gând și-un ideal. Îmi simt sufletul împovărat de dureri, care mai de care mai zvăpăiate.
Când ne doare, ne uităm înspre cer, să ne ascundem lacrimile, să putem respira, să tragem aer curat în piept. Dar, oamenii nu știu că atunci când ne uităm spre cer, ne doare și mai mult și seninătatea cerului nu ne luminează, ba dimpotrivă: ne face să ne simțim singuri sub același cer, sub aceleași stele, sub aceeași divinitate.
În mine s-a născut un ocean: unul nou, recent creat din lacrimile mele atât de sărate.