Arhive carti - Revista EduSoft

De ce tinerii aleg să citească subliteratură?

Pășind în diverse librarii nu pot să nu rămân surprinsă și puțin dezamăgită când văd faptul că literatura clasică e ascunsă undeva într-un colț uitat iar cărțile noi apărute pe piață ori bestsellerurile sunt puse desigur, la vedere. Apreciez faptul că proaspeții autori sunt încurajați și nu neg calitatea cărților noi apărute pe piață, dar în acest articol vorbesc despre un anumit tip de cărți, acelea scrise doar pentru divertisment. Nu consider că o carte ar trebui să reprezinte doar o formă de divertisment pentru mase. Desigur, poate e plăcut să citim doar povești fericite, doar dialog și zero descriere, dar care e scopul? Ne ajută cu ceva acele cărți? Rămânem cu ceva din ele? Deși genul acela de cărți sunt extraordinar de prost scrise, surprinderea mea stă în faptul că tot mai mulți tineri aleg să le citească. O întrebare apare: de ce?

De ce subliteratura atrage?

Foarte mulți copii sau adolescenți refuză să citească. Toți am avut și avem anumite lecturi școlare alcătuite din cărți cu adevărat valoroase, literatură națională ori internațională adaptată vârstei fiecărui elev. Desigur, elevii refuză să citească acel gen de cărți. Părinții se mulțumesc să îi vadă că citesc ceva, orice. Măcar nu stau pe telefon. Astfel putem întâlni acel tip de tineri care se consideră educați doar pentru că au citit o dată „Suge-o Ramona!”. Da, acest gen de cărți prind. De ce? Pentru că nu există descrieri, dialogul e foarte simplu, personajele nu sunt complexe, cartea nu necesită activarea procesului de gândire iar pe alocuri e amuzantă. Nu judec cu nimic cărțile de genul acesta, dar fără supărare, eu nu le pot considera cărți. Se aseamană unui film la care te uiți duminică după-amiaza doar pentru a te relaxa. Și nu unul foarte bun. O carte ar trebui să te învețe ceva, o carte ar trebui să îți dea de gândit. Pentru asta citim. Pentru a ne forma un vocabular, pentru a primi anumite sfaturi prețioase în viață și pentru a deveni persoane mai inteligente. Când vine vorba de subliteratură, aceasta nu reușește să trezească niciun sentiment prea nobil în noi.

În ziua de azi, oricine poate scrie o carte

Da, chiar așa e. Ești pușcăriaș? Mai bine ai scrie o carte! Ai 10,000 de urmăritori pe instagram? Mai bine ai scrie o carte pentru a descrie călătoria inițiatică pe care a trebuit să o parcurgi până la numărul de 10,000! Nu prea ai dat pe la orele de română dar e vacanță și te plictisești? Mai bine ai scrie o carte! În ziua de azi, toți suntem autori. Eu cred că pentru a scrie o carte trebuie în primul rând să fi citit foarte mult la viața ta, și nu subliteratură. În al doilea rând, nu poți scrie doar de dragul de a scrie. Subiectul trebuie să fie unul serios, o problemă ce te macină de ceva timp ori ceva ce ai observat și crezi că mai mulți oameni ar trebui puși în temă. După cum și Eminescu spunea: „ E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, înșirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”.

Cum putem opri acest fenomen?

Cred că o campanie de promovare a literaturii clasice a lumii ar trebui inițiată. Tinerii ar trebui să înțeleagă că în ziua de azi, cele mai bune sfaturi le găsești în cărțile bune. Viața e prea scurtă pentru a citi subliteratură. Există autori mari, oameni cu adevărat geniali care au reușit să descopere ceva prin cărțile lor, care au reușit să schimbe oameni, mentalități, vieți. Nu putem să îi trecem cu vederea și să citim în schimb o poveste de dragoste siropoasă care e așa dulce încât ne face să ne dorim să devenim celibatari. Poate nu e la fel de relaxant să citim marea literatură, dar ne ajută. Am citit cărți care m-au frustrat, am citit cărți care m-au făcut să plâng și am citit cărți care m-au enervat, dar în final, acele sentimente pe care le-am trăit au fost cu adevărat constructive.

Haideți să nu mai citim subliteratură! Marii autori ne așteaptă, trebuie doar să îndrăznim!

Ecaterina Filimon

Cititul: un hobby pe care îl poți lua cu tine oriunde

,,Dacă nu îți place să citești înseamnă că nu ai găsit cartea potrivită.” spune J. K. Rowling. Cititul reprezintă o activitate prin care ne putem desprinde pentru o perioadă de timp de monotonia, stresul și oboseala pe care le resimțim din ce în ce mai mult în fiecare zi. Ne ajută să uităm de probleme și să explorăm o nouă lume imaginară.

„Niciodată doi oameni nu vor citi la fel una şi aceeaşi carte.”

Din păcate, putem observa că din ce în ce mai puține persoane aleg să citească o carte în timpul liber. De ce se întâmplă acest lucru? Deseori, pentru că le impunem copiilor de la vârste foarte mici ce să citească. Crescând, aceștia asociază cititul cu o activitate care le este impusă, cu o obligație. Pe când cititul ar trebui să reprezinte pentru ei o plăcere. Cu toții ar trebui să facem tot ce ne stă în putință pentru a le trezi interesul și să îi motivăm să citească.

Continuă să citești

Cititul pe garduri sau șansa de a te lăuda că ești prost

De ce e important să citim? Eu cred că nu e important – e inevitabil.

Acum paisprezece ani mi-aș fi răspuns așa: trebuie să învăț a citi, ca să știu unde e plecată mama. Altfel, biletul lăsat pe masă e pus acolo ca să-l duc la coș.

Dar nu e chiar așa de fix-pix. O problemă nu e mare, dacă n-a fost mică. Știu asta, pentru că și eu am fost mică, respectiv, o mică problemă, iar acum am crescut: sunt o problemă mare!

De aia, ba nu, nu de aia: citesc, ca să aflu rezolvări, răspunsuri. Apoi îmi pun întrebări. Viața e o ecuație.

Ce sunt cărțile? Sacrificii, magazine, librării, depozite, comori,… un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și „filosofia vieții”.

Am citit puține cărți. Le pot ține pe degete. Și am impresia că, dacă aș fi citit o sută de cărți, le-aș fi scăpat demult din mâini. Substratul acestei metafore sau hiperbole duce la ideea lui Tolstoi: „Citiți. Citiți cărți bune. Pe restul le va face viața.” N-am citit o sută de cărți nu pentru că mi-a fost frică să nu-l dezamăgesc pe Tolstoi :), ci pentru că – și revin iar la ideea ipotetică de a le „scăpa jos” – or acest lucru e echivalentul imperativului tolstoinian „Citiți cărți bune”.

Continuă să citești Cititul pe garduri sau șansa de a te lăuda că ești prost

Un secol al memoriei. Literatură şi conştiinţă comunitară în epoca romantică

Un secol al memoriei. Literatură şi conştiinţă comunitară în epoca romantică este noul volum ce a prins viaţă, miercuri 26 aprilie 2017, în cadrul programului Conferinţele Bibliotecii, susţinut de Biblioteca Judeţeană Costache Sturdza din Bacău.

Iubitorii de lectură au avut ocazia să cunoască una dintre personalităţile de seamă ale culturii şi literaturii noastre contemporane, şi anume Doris Mironescu, critic şi lector universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”, ce a semnat noua carte dedicată literaturii române, la Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”din Iaşi.

Continuă să citești Un secol al memoriei. Literatură şi conştiinţă comunitară în epoca romantică

Aspecte ale existenței în ,,Femeia mării”

Femeia mării sau The Lady from the Sea a fost scrisă în 1888, după o perioadă de 6 luni, pe care Henrik Ibsen a petrecut-o în Saeby, locul care l-a inspirat în realizarea operei sale. În viziunea ibseniană, farmecul mării este conferit de puterea ei hipnotizatoare: Marea atotputernică peste stările sufletești. Considerat părintele teatrului idealurilor, personajele lui Ibsen trăiesc dincolo de limitele pe care le conferă realitate. Piesa a fost regizată pentru prima dată în anul 1889 pe scena Christiania Theatre. În România, premiera operei a avut loc în 1928.

Opera scriitorului norvegian aduce în fața cititorilor o realizare artistică, ce înfățișează povești de dragoste, eșecuri personale, dar și conceptul de libertate văzut prin prisma dreptului de a alege. Continuă să citești Aspecte ale existenței în ,,Femeia mării”

Iubesc: și flori și ochi și buze(III)

„Dacă oferi dragoste, frumusețea va crește și toate acestea pentru că dragostea este frumusețea sufletului” – Sfantul Augustin

Iubesc cărțile: aceste uși către noi tărâmuri, pe care pășesc cu speranța unui nou început; tărâmuri pe care calc cu voință și încredere și cu dorința de a învăța lucruri noi. Iubesc mirosul de carte proaspăt ieșită de sub tipar; cărțile sunt o parte din mine, pentru că ele îmi oferă șansa de a trăi mai multe vieți și îmi oferă speranță. Dar oare poți trăi fără speranță?

Iubesc prietenii, cei care te părăsesc când ți-e mai greu. Da, îi iubesc pentru lecția importantă pe care mi-au dat-o, pentru că așa am învățat să lupt singură. Îi iubesc și pe cei care mi-au înfipt cuțite în spate, acum în locul rănilor au crescut flori și miresme dulci îmi împrospătează sufletul. Dar cel mai mult îmi iubesc prietenii sinceri, care-mi zic adevărul, chiar dacă doare, pentru că știu că-mi vor binele și că sunt acolo pentru mine, orice ar fi și că mă încurajează, mă susțin, luptă alături de mine. E mare noroc în viață să ai un prieten la care să alergi cu părul vâlvoi și cu ochii roșii de plâns și să știi că nu te judecă, și-ți oferă umărul lui și nu te lasă să pleci până nu-ți alungă fricile și necazurile. Mare noroc! Unii oameni trăiesc o viață întreagă fără a avea un prieten drag inimii, dar vorba aia: „Viața e prea dură ca să nu ai un prieten bun lângă tine.”

Iubesc ochii, pentru că ei sunt adevărata oglindă a sufletului; ochii mei și ai altora. Ochii mei – pentru că datorită lor pot vedea frumusețea din jur și ochii altora, pentru că privindu-i, mă îndrăgostesc; privindu-i, mă văd pe mine în ei, mică, o reflecție ciudată, dar sunt eu. Iubesc ochii mamei, care împrăștie lumină, lumină care ajunge chiar și în locurile cele mai întunecate ale sufletului meu.

Iubesc buzele și spațiul dintre ele prin care se scurg, la rând, cuvinte. Mai cu seamă iubesc buzele atunci când se lipesc și se dezlipesc tainic pentru a rosti cuvinte frumoase, cuvinte dulci.

Iubesc îmbrățișările, mai ales cele sincere, pe care le-am așteptat demult, pe care le primesc cu voie bună, bucurându-mă ca un copil; și cele pe care le ofer, cu putere și sinceritate.

Iubesc privirile, mai ales cele tainice. Acele priviri de „hai la mine”, „sunt mândru de tine”, „cât mă bucur că exiști„, sau „îmi ești dragă”. Ce poate fi mai frumos decât un om care te privește cu sinceritate?

Iubesc fluturii care zboară pe lângă mine. Fiecare mișcare efemeră pe care o fac din aripile lor arse de soare îmi ajunge instantaneu la ureche, ca un ultrasunet, menit să-mi amintească că sunt aici, sunt vie, exist, trăiesc, respir.

Iubesc să alerg prin câmp, pe dealuri, pe văi, prin flori de câmp, să alerg până mă dor picioarele, până nu mai pot și mă întind pe jos, pe iarba moale; cu privirea în sus, la cer. Și îmi place să stau așa, până apune soarele și devine întuneric, tot cu privirea în sus, la stelele care par a fi tot mai aproape de mine, de respirația mea. Mii de gânduri îmi roiesc prin minte atunci și mă uit la cer și mă simt mai aproape de el, de eternitate, de Dumnezeu.

Și da, ca toți oamenii am momente când devin tristă și mă gândesc că viața e complicată, dar sunt gânduri de moment și recunosc, viața e frumoasă și o iubesc din adâncul sufletului meu, pentru că mi s-a dat odată și nu știu ce am făcut ca s-o merit, dar o prețuiesc, o am, îmi aparține, e un dar scump, cel mai frumos pe care l-aș fi putut primi vreodată. Mi-e drag să trăiesc, mi-e dragă viața!

Maria Bocicov

Educația eficientă – acasă sau la școală?

De-a lungul anilor, copiii au făcut parte din instituțiile școlare, organe educaționale ale sistemului de învățământ pentru formarea și educarea lor. Școlile sunt menite să ne educe și să formeze din copii viitori indivizi capabili ai societății care vor forma forța de muncă și valorile respectiv talentele țării.

Dar sistemul de învățământ este o singură unitate, iar elevii sunt cu sutele de mii având fiecare ritmuri de învățare și dezvoltare diferite. Acest lucru duce deseori la neînțelegeri, frustrări legate de cerințele școlare, profesorul fiind responsabil de clase de 30 de elevi în 8 din 10 cazuri.

Continuă să citești Educația eficientă – acasă sau la școală?

Mihail Sadoveanu – penița epicureistă a secolului XX

Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880 – 19 octombrie 1961), scriitor prolific, foarte activ și în mediul politic, considerat unul din cei mai buni romancieri ai secolului XX.

Figură tradiționalistă, a cărei perspective de viață consta într-o combinație de naționalism și umanism. După al doilea război mondial, Mihail Sadoveanu a devenit un colaborator politic al Partidului Comunist Român.

Membru fondator al Societăţii Scriitorilor și președinte al Uniunii Scriitorilor, Sadoveanu era şi membru al Academiei Române din anul 1921 şi un laureat al Premiului Lenin pentru 1961. A fost, de asemenea, Marele Maestru al Francmasoneriei române în anii 1930.

Continuă să citești Mihail Sadoveanu – penița epicureistă a secolului XX