Astăzi Balcicul a dat liniştea pe agitaţie, găzduind forfota înviorătoare creată de noi turişti veniţi aici pentru week-end. Plecaserăm şi noi de acasă mânate de foame şi somnoroase, căci vremea posomorâtă ne dăduse uşor planurile peste cap. Îndreptându-ne aproape mecanic spre restaurantul nostru preferat (avuseserăm timp să încercăm destule în atâtea zile de şedere), ne-am trezit cu auzul gâdilat de conversaţiile trecătorilor ce umpleau străduţele mai ieri pustii. Maşinile stateau la coadă, formând o aglomeraţie cum nu ne fusese dat să vedem până acum în Balcic.
Înviorate de atâtea chipuri noi, mergeam vesele spre Bistro Kestena, cu speranţa că, pe lângă mâncarea bună, vom avea parte şi de o posibilă companie interesantă. Dar mintea noastră somnoroasă omisese gândul că, cu atâţia turişti abia veniţi, restaurantele aveau să fie pline ochi.
Iată-ne ajunse în faţa terasei, căutând cu ochi stăruitori o masă liberă. Chiar una am şi găsit! Şi-am alergat grăbite să o ocupăm, gândindu-ne la golurile pe care le aveam în stomac. „Ce noroc, avem şi noi loc!”, i-am spus Claudiei, făcând un soi de glumă ritmată, ce semăna cu un vers dintr-o piesă cântată de noi pe drum. Dacă vă gândiţi că am cântat de foame, s-ar putea să nu fiţi chiar atat de departe de adevăr.
Ei bine, ne-am aşezat la masă, privind cu interes în jur. Mulţi tineri ca noi, veniţi în vacanţă, dădeau un aer proaspăt locului. Prin urmare, şi felurile de mâncare pe care le-am ales au menţinut aerul fresh, tineresc: calamari. Un chelner amabil ne-a luat comanda, salutându-ne în româneşte şi chinuindu-se să ne răspundă la fel în continuare, în ciuda efortului vizibil depus. Ne-a făcut să ne simţim de-ale locului, nişte clienţi doriţi şi preţuiţi de gazda lor. Şi cu muzica românească ce se aude pe fundal, chiar n-ai cum să nu te simţi ca acasă.
