Viața e o călătorie, așa se spune. Și această călătorie e cu atât mai frumoasă cu cât uneori întâlnești oameni frumoși la suflet, care văd în tine un potențial, o lumină pe care tu n-o simți încă, nici măcar nu știi că o găzduiești. Și atunci ei muncesc alături de tine, pentru a dezvolta acel potențial. Munca, desigur, e una grea. E greu să cultivi într-un om niște calități frumoase, e greu să-i sculptezi talentul într-un mod în care acesta să se materializeze, într-un mod în care acest talent să se preschimbe-n artă. Continuă să citești Dăruire de la dumneaei, recunoștință de la mine
Etichetă: arta
Poartă artă/ altfel de artă
Pictura este una dintre cele mai profunde metode de exprimare
Ea captează emoții, surprinde evenimente din trecut și te poartă în locuri îndepărtate unde doar cu gândul poți ajunge. Pictura transmite idei într-un fel curat și ușor de înțeles. Fiecare tablou are o esență proprie. În mod obișnuit te-ai aștepta să întâlnești tablourile agățate pe un perete prăfuit, înconjurate de o ramă enormă, prea mare pentru finețea operei, dar ce-ar fi dacă în loc să rămână stinghere, picturile ar putea fi etalate zilnic privirii lumii, emoția, vibrația lor să fie transmisă tuturor oamenilor?
Nu cu mult timp în urmă, am descoperit și eu un mod neconvențional de a te bucura de o pictură oriunde ai merge. Îmi placea demult ideea de a personaliza, de a-ți pune amprenta pe ceva, mai ales când știi că va fi purtat cu drag, dar am ezitat să gândesc că voi ajunge vreodată să fiu chiar eu cea care transformă hainele banale în piese unicat.
O ierarhie subiectivă a genurilor artistice
Ierarhizarea genurilor artistice se poate face pe diferite criterii, precum criteriul perioadei istorice ori al cerinţei de piaţă. Ceea ce se vinde, devine important în societate şi implicit vizibil. În trecut, importantă şi predominantă ca mediu artistic era pictura, desenul reprezentând doar cadrul picturii, structura pe care aceasta prinde formă. În arta medievală şi perioada renascentistă de pildă, predominau pictura, sculptura şi arhitectura, iar desenul era stadiul pregătitor, etapa de cercetare formală a subiectului ce urma a fi reprezentat în unul din mediile amintite. În arta antică predomina sculptura, cu statuile în mărime naturală sau supradimensionată a unor personaje mitologice, biblice sau ale filozofilor şi arhitectura.
Din arta medievală ne-au rămas diferite reprezentări biblice sub forma picturii, a mozaicului sau a sculpturii. Până în perioada Renaşterii vorbim de aceleaşi medii şi genuri artistice, de reprezentări figurative de oameni, animale şi motive vegetale. Odată cu Renaşterea se impune ca gen predominant portretul ori portretele de familie, iar ulterior din fundalul unor portrete se desprinde peisajul, care devine un gen independent şi foarte explorat mai ales în arta modernă, în direcţii precum Romantismul, Realismul şi Impresionismul, dar şi anterior în Baroc şi Rococo. În arta olandeză de secol VII se regăseau genuri precum scenele de gen, portretele, naturile statice şi peisaje în număr mai redus.
Odată cu arta modernă, genurilor enumerate deja li s-au adăugat altele noi precum fotografia, filmul, readymade-ul, performance-ul, happening-ul şi a început să se practice combinarea diferitelor medii pentru a accentua sentimentul ori mesajul. Indiferent de perioada artistică la care ne referim, mereu au existat două categorii de genuri, cunoscute drept arte majore (pictură, sculptură, grafică) şi arte minore (arte decorative). Doar că odată cu apariţia noilor genuri de artă (fotografia, filmul, readymade-ul…) lucrurile se schimbă şi nu putem afirma că ele ar fi inferioare picturii, graficii ori sculpturii. Vorbim de perioade diferite, de o evoluţie a artei de câteva secole, de schimbări de viziune şi mentalitate, astfel că avem datoria de a le înţelege şi de a acorda fiecărui gen de artă locul cuvenit.
De pildă, fotografia şi-a disputat mulţi ani statutul în cadrul mediilor artistice, dar azi nu o putem exclude din rândul artelor majore. Fiecare gen şi mediu artistic este un mod diferit de raportare la realitate sau la propria subiectivitate, fiecare are capacitatea de a produce tipuri diferite de reprezentări vizuale, care în lipsa exagerării de orice fel, pot fi la fel de valide, expresive şi purtătoare de valoare estetică.
Cosmina-Marcela Oltean
Arta astăzi. Puncte de vedere
Arta zilelor noastre are o largă întindere, este o zonă în care se îmbină mai multe discipline. Arta contemporană are un pronunţat caracter interdisciplinar şi chiar intercultural, prin faptul că a fi conectat la ce se întâmplă în lume este azi doar e chestiune de alegere şi de timp liber. Dacă vrei, poţi cu uşurinţă afla ce se întâmplă nou în artă şi ce se expune. Arta de azi este predominant digitală: grafică digitală, pictură digitală, artă video, performance-uri care utilizează echipament digital… totul pare mijlocit de zona digitalului, totul e procesat şi oarecum retuşat digital înainte de a fi prezentat, ori cel puţin asta întâlnim cel mai des azi. Marea majoritate a tinerilor artişti se îndepărtează treptat de modurile de reprezentare tradiţionale.
Mulţi nu-şi mai alocă timpul necesar exersării şi însuşirii desenului clasic sau principiilor de bază legate de cromatică ori compoziţie şi din discuţiile pe care le-am purtat cu unii şi din observaţii proprii, ei par complet dezinteresaţi de lecţiile care ni le pot da istoria şi teoria artei. Aud adesea ‘’de ce sa învăţ istoria?’’, ‘’Ce să iau de acolo?’’ Ori ‘’la ce-mi foloseşte mie estetica şi teoria? Pierdere de timp!’’… la astfel de întrebări sau afirmaţii raspund mereu la fel: niciun mare artist care a rămas în iatoria artei nu a avut o astfel de atitudine. Fiecare mare artist a fost un om ancorat în realitatea epocii sale şi a ştiut că o pregătire temeinică, în egală măsură practică şi teoretică, este indispensabilă.
Azi, mulţi par pierduţi, mulţi pretind că pot argument ceea ce fac, dar majoritatea nu reuşesc. De când s-a lansat principiul ceea ce contează mai mult e ideea sau aşa a vrut artistul, mulţi recurg la acest argument. Nu este totul pierdut, dar deseori te poţi simţi dezorientat sau nedumerit la o expoziţie de artă contemporană, chiar şi după ce ai vazut obiectul artistic şi ţi s-a prezentat discursul curatorial. De multe ori parcă cele două nu fuzionează. Scopul artei a fost vreodată acela de a dezorienta? Cine ar vizita o expoziţie cu scopul de a nu înţelege nimic? Au loc expoziţii pe bandă rulantă, dar câte au şi un rost?
Azi întâlnim diferite tipuri şi moduri de reprezentare artistică, de la cele tradiţionale la altele actuale. Întâlnim diferite tipuri de artă experimentală, iar unele ridică întrebarea ‘’poate fi asta artă?’’ Dar ceea ce contează în final este cum ne raportăm la tot ceea ce ni se prezintă, ce acceptăm, ce înţelegem.
Artă cenzurată sau libertate de exprimare a viziunii?
Într-un sistem democratic prioritară este decizia majorităţii, fapt pentru care şi în artă aceasta ar trebui să aibă posibilitatea de a-şi impune voinţa. Opinia publică, după părerea unora, este cea mai îndreptăţită pentru a accepta sau a refuza anumite manifestări artistice, în funcţie de modul în care societatea le percepe. Astfel, respingerea anumitor opere de către conştiinţa colectivă – o opinie, deci, de natură intrinsecă – ar deveni plauzibilă în contextul protejării unor categorii de persoane vulnerabile, precum minorii (evitarea nudismului sau a ilustraţiilor cu implicaţii obscene) sau anumite grupuri religioase (unele forme de exprimare pot intra în conflict cu principiile spirituale ale acestora).
Pe lângă acestea, se consideră că cenzurarea artei de către societate ar putea constitui o cale optimă de obţinere a echilibrului şi a stabilităţii culturale dorite. Opinia publică reprezintă, de altfel, cel mai bun factor reglator în orizontul de manfestare artistică a unor forme dăunătoare, prin prisma faptului că trebuie să existe o concordanţă între principiile, valorile colective şi mesajul transmis de operele de artă. Anumite tematici, precum moartea, nuditatea, violenţa, grotescul pot fi configurate de o manieră exacerbată, stârnind reacţii negative în cadrul societăţii. Trebuie luat în considerare faptul că psihologia colectivă deţine un carcater mai instabil şi mai impulsiv decât cea individuală şi este mult mai receptivă în cazul unor motive ce ar putea determina un sentiment sau chiar o atitudine de revoltă. Continuă să citești Artă cenzurată sau libertate de exprimare a viziunii?
Muzeele – de la Polul Sud la Polul Nord
Arta își găsește locul – așa cum este și firesc – în special în cadrul muzeelor. De ce muzeele, deși par comune, pot fi atât de diversificate, de diferite? Fiecare muzeu oferă ceva aparte, însă în lume există câteva care au un specific propriu, unicat. În paragrafele următoare aveți oportunitatea de a vedea care ar fi o parte dintre acestea!
Jazzul românesc și personalitățile sale
Rândurile pe care le veți parcurge se doresc a fi, mai ales, o invitație adresată celor ce nu au cunoscut încă frumusețea jazzului, de a pătrunde în lumea sa mirifică. Este un univers aparte, ce poate oferi celui care îl înțelege mari satisfacții estetice, spirituale. Aceste însemnări se doresc a fi o pledoarie pentru jazz.
La început au fost „Băieții fierbinți” sau „The Hot Chaps”, tinerii reuniți la sfârșitul anului 1925 sub bagheta lui Emil Berindei, sosit nu de mult din Londra. În timpul studiilor de Politehnică, urmate în capitala Angliei, Emil Berindei cântase (la saxofon) în formația lui Jack Hylton și, reîntors în țară, devine primul pionier al jazzului românesc. Ascultată de compozitorul Mihail Jora, care era în acei ani director muzical la Radiodifuziune, The Hot Chaps este chemată să cânte la începutul anului 1926 în studio, programele radiofonice la care a participat fiind considerate astăzi actul de adopție al jazzului în România.
În anii următori, Emil Berindei a fost nelipsit din emisiunile muzicale ale radioului, ca dirijor al bigbandului „Jazzul telefoanelor”, ca instrumentist fiind cotat a fi fost spiritul tutelar al generației de saxofoniști din anii `20.
În perioada 1960-1970, s-a afirmat Ștefan Berindei, un excelent saxofonist, compozitor, aranjor și șef de formație care a participat la realizarea celor mai valoroase înregistrări Radio, TV sau „Electrecord”, făcând parte din formații valoroase cum au fost „Freetet-ul” Richard Oschanitzky, Cvintetul „București”.
Revenind la jazzul dintre cele două Războaie Mondiale, trebuie menționat numele lui Teodor (Teddy) Cosma, pianist și dirijor care s-a impus prin autenticitatea stilistică a improvizațiilor, prin ținută, prin calitatea pe care o instaura în tot ceea ce realiza, ca pianist, ca dirijor al orchestrei Radio (1934-1940).
O sală de recitaluri mult frecventată în perioada interbelică – Dalles – a prilejuit publicului vremii și audierea muzicii de jazz, printre cei care au concertat aici numărându-se pianistul, compozitorul, aranjorul și șeful de formație Edmond Deda. Acest nume este important și pentru faptul de a fi legat de apariția primului Conservator de jazz din România (1941-1948), la care au predat personalități ale muzicii noastre: Ion Dumitrescu, Teodor Rogalski, Victor Iusceanu și Sergiu Malagamba.
În anii de după război, a apărut generația reprezentată de Imre, Prisada, Ampoițan, Meraru, Răducanu, Mândrilă, muzicieni care au afirmat capacitatea competitivă a jazzului românesc la festivalurile internaționale.
Generația afirmată după anii `70 numără muzicieni de valoare, printre care Ion Baciu Jr., Eugen Tegu, Liviu Butoi, Garbis Dedeian, instrumentiști ce s-au remarcat în cadrul festivalurilor de jazz.
Un nume mai des întâlnit pe parcursul acestor însemnări este cel al lui Richard Oschanitzky, personalitatea cea mai pregnantă a jazzului românesc. El a fost cunoscut ca jazzman, compozitor, aranjor, orchestrator, dirijor. Oschanitzky a demonstrat o uimitoare prolificititate, lista lucrărilor sale incluzând sonate, lieduri, lucrări vocal-simfonice de amploare, concerte, multă muzică de film, aranjamente, piese de muzică ușoară. Ceea ce impresiona în primul rând la Oschanitzky era profunda cultură muzicală, cunoașterea temeinică a tot ce s-a creat mai valoros în muzică de-a lungul timpului.
Această perioadă a anilor `70 se înscrie în sfera free-jazzului, manieră pe care Oschanitzky a abordat-o cu „Freetet”-ul său. Deși câțiva ani mai târziu denunța acest free generalizat în care ai senzația că toată lumea caută notele și nu le găsește, Oschanitzky a realizat câteva lucrări valoroase, care rămân și astăzi neîntrecute: „Entorsă”, „Neurasia”, „T 8”, sunt titluri reprezentative pentru concepția muzicianului care înțelegea să organizeze chiar și în limitele free-ului materia sonoră.
Una din lucrările mai puțin cunoscute ale acestei perioade, „Ochii”, se constituie din îmbinări și dezbinări de culori și efecte sonore ce crează un univers aparte, decantări de esențe ce dau densitate materiei sonore. Lucrarea aceasta devine însă mai mult decât free, un colaj în care se resimt aluzii la Bach, integrat contextului muzicii concrete.
Piesele, lucrările de jazz mai ample, cântecele de muzică ușoară pe care le-a scris Oschanitzky pot fi considerate și acum, după atâtea decenii de la crearea lor, capodopere, rămase neîntrecute de nimeni.
Tudor Chelariu
Vă place jazzul?
Dacă aria geografică în care s-a născut jazzul e cvasiunanim recunoscută, mai precis ca situându-se în statele sudice ale SUA și în special în statul Louisiana, asupra originilor sale și a perioadei în care acesta s-a cristalizat, opiniile specialiștilor sunt încă împărțite, chiar dacă există fapte și aspecte asupra cărora s-a ajuns la un consens. Referindu-se la diversele teorii asupra originilor jazzului, autorul american Albert McCarthy propunea ca istoria jazzului să se numească „studiu asupra polemicii”. Ceea ce trebuie reținut din vastul evantai de teorii și supoziții este fondul popular al muzicii de jazz.
