Arhive Andrei Tarkovski - Revista EduSoft

Călăuza – capodopera lui Andrei Tarkovski

Filmul lui Tarkovski, „Călăuză”, deși publicat în anul 1979 continuă să fie de actualitate și încă să stârnească publicul. Acțiunea sa și modalitatea de filmare, în primă instanță, pot părea greoaie, iar pentru un privitor nemotivat poate fi un motiv pentru a renunța la vizionarea lui. Totuși, dacă reușești să îl parcurgi până la final, sunt mari șansele să dorești a-l vedea din nou.

Scenariul își are rădăcinile în cartea fraților Strugațki „Picnic la marginea drumului”, de unde însă s-au păstrat doar ideile de Călăuză și Zonă. Așadar, acțiunea filmului se concentrează în jurul călătoriei celor trei personaje: Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Cei trei pornesc într-o aventură prin Zonă în urma zvonurilor auzite, conform cărora în centrul acelui spațiu s-ar afla Camera. Odată ajunși acolo, se spune că oamenilor li se îndeplinește orice dorință și astfel ar deveni fericiți.

Pentru a putea înțelege pe deplin analiza filmului, este necesar să facem mai întâi mici lămuriri.

Ce este Zona?

Primele cadre ale filmului înfățișează telespectatorului povestea Zonei. Se spune că, în urmă cu ceva timp, o navă spațială sau un meteorit s-a prăbușit și astfel a luat naștere Zona. Imediat ce s-a constatat aceste fapt, s-au trimis soldați și cercetători care însă nu s-au mai întors. Urmarea a fost că acel loc s-a împrejmuit cu sârmă ghimpată și s-au pus paznici. Așa a luat naștere o nouă meserie, aceea de călăuză; slujbă periculoasă, care putea aduce după sine o mulțime de necazuri, dar de care omenirea avea nevoie.

Ce este Camera?

Camera reprezintă un loc ce se spune că se află în centrul Zonei, dar la care nu se poate ajunge cu ușurință și pe cale dreaptă. Cine reușește să ajungă acolo însă, este răsplătit și i se îndeplinește cererea. Dacă acest lucru este adevărat, telespectatorii vor afla la finalul filmului.

Cine sunt oamenii care merg în Zonă?

Zona este pustie. Doar cei ce o păzesc se poate spune că se află pe teritoriul său. Călăuza, împreună cu cei pe care îi însoțește, trebuie să își asume un risc și să treacă de paznici și de metodele de apărare. Ei se încumetă să treacă prin toate acestea doar fiindcă nu mai au nimic de pierdut, după cum ne spune însăși Călăuza. Oamenii care au ajuns în pragul disperării și care simt că sunt fără speranță pot ajunge într-un asemnea context. Acest fapt se datorează probabil faptului că persoanele care pășesc pe teritoriul Zonei trebuie să aibă o anumită pregătire sufletească. Ei nu pot fi persoane agresive, egoiste și mândre. Trebuie să fie umili și pașnici pentru a fi vrednici de a păși acel spațiu. În acest sens, ne stau mărturie armele care stau ruginite pe sub apele Zonei sau tancurile ruginite și dezafectate de pe câmpiile ei.

Dacă am lămurit aceste aspecte superficiale ale filmului, propun să trecem la analiza propriu-zisă a fimului.

Personajele

În film, nu există nume. Personajele sunt identificate cu ajutorul poreclelor. Astfel, ne sunt prezentați Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Scriitorul a pornit în această călătorie pentru că la acel moment nu mai avea inspirație, iar Profesorul dorea recunoașterea în mediul științific și academic. Aceste apelative nu sunt alese la întâmplare sau din pricina unei lipse de considerație a identității lor umane, ci, numindu-se astfel, ele devin simboluri. Așadar, profesorul stă ca simbol al realității concrete, științifice, iar Scriitorul este exponenul artei. Călăuza, cea care dă și titlul filmului, poate fi privită ca o reprezentare a conștiinței, acest înger păzitor care ne poartă în adâncurile gândirii.

Călătoria lor sugerează traseul introspectiv al unui om, iar cele trei personaje sunt instanțele ce compun personalitatea lui. Astfel, pe întortocheatul traseu vom observa cum Profesorul este cel care respectă regulile și care urmează sfaturile călăuzei, în timp ce, Scriitorul se opune în unele momente Călăuzei și își manifestă rebeliunea ce stă la baza artei.

Când cei trei ajung în Cameră, ei refuză să intre. Scriitorul pune mâna pe o coroană de spini și se încununează cu ea. Această scenă sugerează desacralizarea și înlocuirea lui Dumnezeu cu eul personal. De asemenea, Profesorul vrea să detoneze o bombă în acel spațiu pentru a nu cădea în mâini nepotrivite. Cei doi refuză să creadă, nu vor să accepte miracolul credinței. Detonarea nu va avea loc, dar Scriitorul și Profesorul nu vor renunța la vechiul eu. Cei trei se întorc din Zonă teferi și nevătămați, dar neîmpliniți, intelectualii fiindcă nu și-au atins scopul, iar Călăuza dezamăgită de cursul societății.

Fericirea și libertatea

Toți cei ce pornesc spre Zonă, pornesc în căutarea fericirii. Călăuza merge acolo pentru a se simți liber, după cum afirmă chiar el. În prima parte a filmului, el îi spune soției lui „Mie oriunde mi-e închisoare”, iar la final îi mărturisește Profesorului că Zona îi este singurul loc în care se simte liber. Tarkovski sugerează această libertate și totodată fericire pe care o poți găsi în Zonă prin modul în care acțiunea este filmată. În afara Zonei, cadrul este ilustrat doar în nuanțe de sepia, iar în interiorul Zonei, totul este filmat color.

Considerând simbolistica Zonei, aceea de spațiu interior al persoanei, vom putea trasa corespondența între ceea ce este în afara Zonei și trăirea exterioară, de zi cu zi, pe care o ducem. Apartamentul Călăuzei este golaș reprezentat, cu pereții înegriți, învechit și claustrant. Pe de altă parte, când Călăuza ajunge în Zonă, putem observa o schimbare radicală în comportamentul său declanșată de regăsirea sa în acel spațiu al fericirii. El își acordă câteva minute de singurătate și se trântește în genunghi părând că mulțumește cerului că există acel loc. Realitatea, cu legile și constrângerile ei, sufocă eul precum o epuizează pe Călăuză viața în afara Zonei, iar regăsirea eului în liniștea interioară este comparabilă cu cea pe care o simte Călăuza în cadrul Zonei.

Camera

Camera reprezintă cel mai adânc loc al sufletului, locul unde adevărul pur se relevă și unde cu greu se poate ajunge. Acolo, omul află adevărata sa natură și descoperă ceea ce este el. Acest adevăr poate ucide sau poate mântui, totul depinde de ceea ce facem cu el. Acesta este tâlcul ce se desprinde din povestea Învățătorului/Porcului Spinos. El a fost îndrumătorul Călăuzei. Călăuza relatează despre acesta că a avut un frate care a murit încercând să ajungă și el în Cameră. În urma acestei întâmplări, Învățătorul a intrat și el în Cameră și a cerut ca fratele său să fie adus la viață. Ieșit din Zonă, Învățătorul nu l-a aflat pe fratele său, dar a descoperit că acum este putred de bogat. Așadar, Cameră nu îți îndeplinea dorința pe care o spuneai, ci pe cea adevărată din adâncul sufletului. Văzând că fratele său nu s-a întors și descoperind astfel natura materialistă ce stătea la baza eului său, Învățătorul se sinucide.

Aflând această poveste și temându-se că adevărul despre ei va ieși la iveală, Profesorul și Scriitorul nu au mai intrat în Cameră. Ei și-au dat seama că asemenea Învățătorului, ei nu vor putea îndura să cunoască adevărul despre ei înșiși și că astfel ei preferă să trăiască în minciună; în minciuna care le liniștește conștiința și care nu le provoacă durere.

Concluzii

Acest film este o poezie. Este încărcat de subînțelesuri, simboluri și imagini artistice ce redau cu măiestrie viziunea lui Tarkovski asupra naturii umane.

Filmul „Călăuza” reprezintă o alegorie a călătoriei intrinseci spre căutarea adevăratului eu. Această călătorie este lungă și anevoioasă. Pe acest drum vom fi încercați de propriile nevoințe, de durerile și patimile noastre și există probabilitatea ca nemaiputând îndura aceste dureri, vom renunța. Însă și dacă vom ajunge totuși la finalul ei, este necesar să acceptăm adevărul cu umilință și pe cât se poate să încercăm a ne schimba.

Diana Cristea

Războiul are chip de copil

… şi se numeşte Ivan, ar fi putut continua titlul de mai sus. Se spune că nimic nu e mai dificil pentru un regizor decât alegerea unui copil drept protagonist. Însă, Andrei Tarkovski reuşeşte într-un mod aparte să pună pe umerii unui băieţel blond şi cu pistrui întreaga dramă a războiului.

Copilăria lui Ivan (1962) a fost primul lungmetraj al autorului de film rus, pelicula care i-a adus recunoaşterea mondială. Aparent, subiectul filmului urmăreşte un fir simplu: Ivan, un băiat orfan, ajunge cercetaş pe front şi are parte de un sfârşit tragic. Ceea ce adaugă profunzime filmului este implicaţia morală, faptul că obiectivul nu surprinde doar ceea ce trăieşte protagonistul, ci şi ceea ce gândeşte, îşi imaginează şi visează.

În evoluţia lui Tarkovski ca regizor de film, Copilăria lui Ivan reprezintă un fenomen singular. Dacă în Călăuza (1979), film care explorează dorinţa omului de a dobândi ceva mai presus de el, într-o lume în care cunoaşterea trebuie ghidată de o călăuză, precum şi în alte filme, Tarkovski explorează posibilităţi externe realităţii, plasând acţiunea în spaţii ficţionale, Copilăria lui Ivan are un suflu realist, bine ancorat în contemporaneitatea lui Tarkovski. Cu acest film, regizorul rus nu caută să provoace mintea publicului, ci să sondeze în sufletul acestuia.

Simbolistica lungmetrajului

Calul înconjurat de mere, secvență din film

Copilăria lui Ivan este construit pe baza unor simboluri şi a unor imagini numite de Tarkovski imagini ale fericirii. Fie că este vorba de un cal înconjurat de mere pe o plajă, fie că asistăm la o scenă în care protagonistul aleargă prin natură, înconjurat de fluturi şi vegetaţie, fericirea este extrem de bine redată de către regizor: se simte şi în imagini, se simte şi în lumini, regizorul alegând cadre întunecate pentru emoţii puternic negative şi cadre luminoase pentru a exprima micile bucurii ale vieţii.

Personajul lui Ivan este cu adevărat special în economia filmului. Dacă, în mod obişnuit, adulţii sunt cei care îşi pierd speranţa, în film, Ivan este cel căruia lumea nu îi mai oferă nicio bucurie. Singura lui temere este aceea de a nu ajunge la şcoala militară, de a nu fi limitat, aşadar, de a i se fura libertatea. Visele în care Ivan îşi revede mama sunt extrem de reale, aproape palpabile pentru personaj.

Crucea, ruinele unei biserici, doi prizonieri executaţi care ţin în mână o pancartă pe care este scris bine aţi venit, moara de vânt, clopotul sunt toate simboluri valorificate pentru a transmite mesajul lui Tarkovski, acela că lumea s-a îndepărtat de vechile valori, că ruinele ajung sub şenilele războiului şi că lupta împotriva cursului istoriei este mereu de necâştigat. Pacea este tema filmului care se conturează prin contrast cu faptele prezentate. Una din cele mai reprezentative scene este cea în care Ivan se întâlneşte cu un bătrân a cărui casă fusese distrusă în timpul unui bombardament. Felul în care bătrânul caută un cui pentru a pune un tablou pe grinda uşii sau faptul că nu uită să tragă zăvorul porţii, deşi pereţii casei nu mai există exprimă dorinţa oamenilor de a rămâne pe loc, de a-şi trăi propriile vieţi, departe de lamele războiului care toacă destine.

Despre acest film, Andrei Tarkovski declara în carte sa autobiografică, Sculpting in Time: După ce am terminat Copilăria lui Ivan, am avut presentimentul că cinematografia îmi era atunci la îndemână. Când joci baba-oarba, cu ochii legaţi, cunoşti, de asemenea, această certitudine de a simţi prezenţa altuia, chiar dacă acesta îşi ţine răsuflarea. Cinematografia era acolo, foarte aproape, o simţeam cu simţul meu interior, asemenea celui cu care câinele de vânătoare îşi adulmecă vânatul. Un miracol se petrecuse. Filmul era reuşit. Altceva se cerea acum de la mine: trebuia să înţeleg ce era cinematografia.

Prin acest film, Andrei Tarkovski se înscrie în spiritul generaţiei sale. Copilăria lui Ivan este realizat în acelaşi deceniu în care Bulgakov va scrie Maestrul şi Margareta şi în care Şostakovici încă mai compunea. Toţi aceşti artişti au în comun faptul că au creat într-un regim ostil, opresiv, în care libertatea de exprimare era legată la ochi. De aici şi contrastele puternice ale operelor lor.

Dincolo de fapte istorice sau interpretări, relevantă rămâne scena de final în care Ivan aleargă pe malul unei ape. Contrastul dintre apa care străluceşte în soare ca o promisiune a vieţii care se schimbă mereu şi îşi urmează cursul şi copacul singular, cu trunchiul ars ca o mărturie a tot ceea ce a fost distrus şi nu mai poate reveni la viaţă – toată această imagine conţine geniul lui Tarkovski: omul care a surprins în câteva secunde de peliculă întreaga dramă a lumii.

Ștefana Bostan

Surse imagini: http://www.cinemagia.ro/, http://www.moviequa.com, https://likeadrum.wordpress.com

Andrei Tarkovski – regie de valoare într-un regim politic ostil

andrei-tarkovsky-14 (2) — Andrei Tarkovsky

Lumea filmului este un univers fascinant, ce se alcătuieşte din numeroasele creaţii ale unor oameni infinit talentaţi. Una dintre cele mai preţioase contribuţii de care se bucură acest domeniu este munca renumitului regizor, actor şi scriitor rus, Andrei Arsenievici Tarkovski.

Născut pe 4 aprilie 1932 în Zavraje, localitate a Rusiei sovietice, şi trecând în nefiinţă la 29 decembrie 1986, în Franţa, la Neuilly-sur-Seine, acesta s-a dedicat de-a lungul vieţii pasiunii sale, şi nu oricum, ci lăsând o amprentă de incontestabilă valoare între cineaştii erei sovietice. Contribuind la dezvoltarea cinematografiei moderne, acesta a întâmpinat de multe ori dificultăţi în desfăşurarea activităţii, întrucât s-a născut și a profesat într-un regim opresiv, ce i-a presărat cariera cu obstacole.

Creaţia sa, care se desfăşoară de-a lungul a 27 de ani, se compune dintr-o serie destul de restrânsă de creaţii, ce numără câteva scrut-metraje şi doar 7 filme. Acestea din urmă s-au bucurat de mare succes, primind o mare apreciere atât din partea publicului, cât şi din partea criticilor.

Continuă să citești Andrei Tarkovski – regie de valoare într-un regim politic ostil

„Solaris” – o capodoperă a cinematografiei mondiale

Unul dinte cele mai apreciate filme ale lui Andrei Tarkovski este Solaris, o ecranizare după romanul omonim al polonezului Stanislav Lem. După o perioadă de 2 ani de zile, în care Tarkovski filmează scenele peliculei, premiera filmului va avea loc în mai 1972, la Festivalul de film de la Cannes. Aici i-a fost decernat Marele Premiu, iar la Londra filmul a fost clasat în topul celor mai bune pelicule ale anilor `70. Sub regia lui Andrei Tarkovski, filmul va ilustra cu fidelitate scenele romanului polonez. În aceeași manieră științifico–fantastică în care a fost scrisă opera lui Lem, pelicula reprezintă un amalgam de trăiri metafizice pe care le au cosmonauții de pe o stație spațială, care orbitează în jurul planetei Solaris. Continuă să citești „Solaris” – o capodoperă a cinematografiei mondiale

Andrei Tarkovski – „Vreau sa păstrez nivelul calității”

Andrei Tarkovski se numără printre cei mai de seamă regizori din perioada sovietică. Născut pe 4 aprilie 1932, acesta va avea de parcurs un drum anevoios, într-o perioadă ostilă societății, cu evenimente neplăcute. La o vârstă destul de fragedă asistă la divorțul părinților, fapt care îi va aduce schimbări considerabile în viața sa, fiind nevoit să locuiască cu bunicii din partea mamei. La nici 12 ani, în urma unui grav accident, îi este amputat piciorul, însă această tragedie personală nu-i va afecta succesul în viața personală. Începe studiile la Școala de arte plastice, dar abandonează din cauza faptului că se îmbolnăvește de tuberculoză. După multe încercări și renunțări în plan profesional, va ajunge să studieze la Facultatea de Regie, unde va redacta și regiza o parte din filmul Ucigașii. Acesta reprezintă momentul de debut în cariera sa de regizor. Deși activitatea sa se reflectă în 7 filme și câteva scurtmetraje, calitatea acestor realizări îl va plasa într-o lumină favorabilă și remarcabilă atât pe plan național cât și internațional. Continuă să citești Andrei Tarkovski – „Vreau sa păstrez nivelul calității”

Andrei Tarkovski – geniul cinematografiei ruse

stalker-calauza — Afişul filmului Stalker (Călăuza)

Andrei Tarkovski (n. 4 aprilie 1932 – d. 29 decembrie 1986), prin viziunea sa creatoare inovatoare, se înscrie în aria celor mai prolifici regizori ai istoriei cinematografice. S-a născut în oraşul Zavraje, din părinţii Arseni Aleksandrovici şi Maria Ivanovna Vişniakova. Andrei Tarkovski a revoluţionat perspectiva cinematografică, introducând în cadrul acesteia o nouă problematică a existenţei umane, şi anume relaţia dintre artă şi divinitate. Modelat în cadrul opresiv al Rusiei sovietice şi marcat de numeroase experienţe nefavorabile ale destinului în copilărie, Tarkovski transpune în peliculele sale optica pesimistă asupra vieţii.

Încă din copilărie destinul său poartă amprenta unor evenimente nefavorabile. Astfel, el cunoaşte de mic nefericirea de a trăi fără tată, acesta din urmă abandonându-şi familia pentru o altă femeie atunci când Andrei avea frageda vârstă de cinci ani. Copilăria lui Ivan (1962, Leul de Aur, la Veneţia) reprezintă tocmai însumarea amintirilor dureroase şi tristeţea unei copilării amputate.

Continuă să citești Andrei Tarkovski – geniul cinematografiei ruse