În anul 1918, se naşte la Galbeni în Bacău, omul Radu Beligan, metamorfozat într-unul din cei mai de seamă actori şi regizori români. Originile sale familiale îl înscriu în cartea nobililor vremurilor de mult apuse unde talentul, devotamentul şi rafinamentul au creionat chipul celui mai longeviv actor din lume.
Continuă să citești Radu Beligan – o stea aristocrată a teatrului românesc
Munţii Carpaţi. Un lanţ muntos, şerpuitor care traversează şi marchează cu frumuseţea sa bătrânul continent european. În acelaşi timp, sunt consideraţi una din cele mai expresive forme de relief pe care mama natură ni le-a putut oferi, având o lungime de 1500 de km şi o suprafaţă de circa 170 000 de km pătraţi.
Munţii tineri ai Europei fac parte din sistemul montan alpin, desfăşurându-se de la Poarta Viena-Bratislava până la valea Timocului, impresionând prin creste, culmi şi fragmentări geografice. Sunt exemplul vizibil de rezistenţă şi continuitate încă de acum 250 de milioane de ani.
Revenind la oraşul lui Bacovia aflat mereu în mişcare, ne apropiem subtil şi în tăcere de un loc special, un loc unde primează liniştea şi blândeţea, un loc de suflet pentru mine: Biserica Catolică „Sf. Cruce” Bacău. De ce spun că e un loc de suflet? Ei bine, este locul unde merg în casa lui Dumnezeu de când eram doar un copil. Desigur că pe atunci nu prea înţelegeam ce se întâmplă dar mai târziu am conştientizat. Nu voi începe acum să detaliez legătura personală cu acest loc. Nu, voi face o mică incursiune descriptivă a bisericii.
Să începem cu începutul, zic…Situată în partea de Sud a oraşului Bacău, în cartierul URA, falnica construcţie poate fi observată de la distanţe mari. Stilul arhitectural este cel clasic şi specific bisericilor catolice din lume. Prin aceasta, existenţa unui singur turn cu o înălţime de 45 m, deosebeşte în mod evident de construcţiile credincioşilor ortodocşi. Jocurile de nuanţe de gri sunt predominante în identificarea edificiului drept loc de întâlnire cu Dumnezeu.
Vară. Zile toride şi nopţi sufocante. Aşa putem descrie acest anotimp de foc, condimentat cu temperaturi care fac mercurul din termometre să o ia razna. Nu de puţine ori suntem martorii unor zile de-a dreptul irespirabile, nu-i aşa? Orice bucăţică de umbră, orice colţişor răcoros este o adevărată mângâiere pentru organismul uman. Ştiţi unde e cel mai greu de suportat căldura apăsătoare? Ei bine, în aşezările omeneşti cu multe maşini, gaze de eşapament, aglomeraţie, poluare fonică şi chimică şi tot aşa… aţi ghicit. În oraşe. În eternele şi crudele adăposturi haotice din prezent.
Cu toate acestea, fiecare dintre noi dorim să ne luăm o binemeritată vacanţă de câteva zile sau săptămâni la… mare. Pe plajă în Constanţa, pe şezlong, sub umbrelă, cu un fresh rece de portocale şi cu briza mării care ademeneşte spre o bălăceală alături de familie şi prieteni. Tipic pentru iubitorii de căldură şi temperaturi ridicate. Mulţi dintre ei afirmă că nu îşi pot imagina să petreacă concediul în altă zonă a ţării; ce-i drept, lăsând soarele să le mângâie pielea vor căpăta acel bronz ciocolată şi cappuccino pe care mulţi îl invidiază… iar la acest capitol doamnele şi domnişoarele sunt campioane şi experte. Personal, aş alege oricând valurile mării şi fierbinţeala nisipului, combinate cu un cocktail cu gheaţă…
E vară şi mersul la mare este specific sezonului, asta e clar. Cu siguranţă cunoaşteţi senzaţia aceea de răcorire în apa mării după ce ne-am prăjit câteva ore bune sub soarele dogoritor, corect? E ca atunci când mergem pe strada încinsă, în plină zi caniculară şi simţim că ne topim pe picioare şi deodată… vedem la câţiva paşi în faţa noastră un hipermarket cu aer condiţionat. Nu se supără nimeni dacă intrăm pentru câteva minute şi ne prefacem că dorim să cumpărăm vreun produs doar să ne mai potolim puţin arşiţa, nu? Asta e vara. Mulţi o îndrăgesc, unii nu prea o agreeză, dar cert e că nu putem trece prin ea fără să o simţim cum ni se aşază în casă, pe piele, afară…E frumoasă şi ne bucurăm că o întâlnim în fiecare an, e altceva şi cel mai important, datorită ei ne putem bucura de vacanţă.
Desigur că există şi reversul medaliei sau mai bine zis, iubitorii de răcoare şi temperaturi mai scăzute, de aer rece şi puternic pentru plămâni, de multă umbră şi cât mai puţin soare… Exact, sunt cei care preferă muntele, vacanţa la munte, clima şi temperaturile de acolo, tot ce are legătură cu altitudinile înalte. O fi ea vara frumoasă şi relaxantă, dar e prea sufocantă şi de nesuportat. De aceea, unii dintre noi preferăm să nu ne mai aruncăm în aglomeraţia exagerată de pe nisipul încins, ci să ne retragem la linişte şi aer respirabil. Locuri de munte unde mireasma brazilor verzi şi aerul rece se îmbină armonios şi perfect în creionarea unui peisaj mirific. Cine nu ar dori să surprindă apusul de soare de pe vârful muntelui şi să rămână uimit de frumuseţea plastică a locului? Cine s-ar mai gândi la săriturile în mare şi la îngheţata cu umbreluţă la 35 de grade?
Într-adevăr, peisajul zonelor de munte trebuie imortalizat şi savurat de la prima şi până la ultima respiraţie, de la orice înălţime, de la fiecare privire. Există în lume trăiri şi experienţe care ne paralizează în sensul bun al cuvântului şi fără de care nu ne-am da seama cât de proaspătă şi de încântătoare este natura, fie la mare sau la munte. E ca şi cum aceste două peisaje ne-ar trimite în fiecare an în lumi diferite, fiecare cu tabloul şi povestea ei. Tot ce trebuie noi să facem e să nu lăsăm destinul să ne descoase de ele…
Ana-Maria Iojică
Sub atmosfera romantică şi ademenitoare a oraşului Paris -„oraşul luminilor”- s-a înălţat apoteotic, între anii 1887-1889, poate cea mai inedită şi rezistentă construcţie a tuturor timpurilor, La tour Eiffel (Turnul Eiffel). Conceput iniţial de către Émile Nouguier, Maurice Koechlin şi Stephen Sauvestre, brevetul a fost cumpărat ulterior, de Gustave Eiffel, un inginer francez cu o dorinţă arzătoare de a clădi în propriul stil, atracţia turistică pariziană.
Construcţia a cărui nume i-l poartă peste veacuri, luminează şi defineşte, de la bază şi până la vârf Parisul, cu ale sale jocuri de lumini nocturne. Ideea de Paris, oraş aflat în rândul regiunilor dezvoltate economic şi cultural, l-a determinat pe Gustave Eiffel să clădească un zgârie-nori, care să definească şi să reprezinte măreţia şi frumuseţea Parisului.
Cei 300 de muncitori au unit numeroase piese de oţel şi nituri, fapt care a încadrat imensa construcţie în patrimoniul Parisului, cu o notă de originaliate şi opulenţă. Cea mai mare construcţie pe schelet a lumii, a fost considerată la început de către critici ca fiind inestetică însă, cu timpul, s-a dovedit a fi una din cele mai frapante reprezentări de artă din lume.
Data de 30 noiembrie 1976 este una remarcabilă pentru oraşul lui Bacovia. Fosta casă a lui Criste Cristoveanu a devenit pe parcursul anilor, unul din cele mai cunoscute atracţii turistice băcăuane. Şirul anilor a continuat să surprindă prin realizări apreciabile, precum cea din anul 1978, când a fost obţinut spaţiul de funcţionare, care a facilitat construirea unui turn unic zona Moldovei. Un an mai târziu, observatorul a primit o casă în „Turnul de Apă”, localizat în strada Trotuş nr. 10. Mai apoi, în anul 1980, activitatea observatorului este încurajată prin achiziţionarea unui planetariu şi a două lunete de 63/80 mm, din Germania.
În dulcele grai moldovenesc, Ştefan cel Mare atestă în 1458, un ţinut frumos: Oneşti. Afundat în simplitate şi în vitalitatea naturii, care nu a contestat să se arate generoasă, micul orăşel a găzduit oameni, care au început a trăi după vechea zicală: „omul sfinţeşte locul”.
De-a lungul timpului, micile căsuţe s-au transformat ca peste noapte în clădiri gigant cu multe etaje, cărările şi potecile pe care locuitorii le străbăteau zilnic aveau să devină peste sute de ani, autostrăzi, străzi şi poduri. Infrastructura unui orăşel aparent mic a redefinit calitatea vieţii şi a facilitat realizarea unor munci noi. Ideea de natură, mamă a vieţii nu a dispărut definitiv; printre noile aşezăminte presărate cu mult ciment şi condensate în beton, au rămas graţioşii copaci, dătători de prospeţime caremă întorc mereu spre trecut. Continuă să citești Oneşti, cutie cu amintiri
