17E noapte. Vântul rece de toamnă îmi retrezește amintiri de 
undeva. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de albia valurilor ce trec peste noi. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă ademenește și mă las purtată de lumina lor departe, tot mai departe… mirosul de fân proaspăt uscat mă învăluie… un ghem de copil stă acoperit de o claie de fân și privește cerul… bunicul e în față, ghidează căruța spre casă, uitându-se din când în când în urmă, ca nu cumva să piardă ghemotocul din fân…. privesc cerul… e atâta liniște… fără griji, fără probleme mă las capturată de amintirile ce vin val după val. Continuă să citești Cândva…
Etichetă: amintiri
„Te pupă Jean!” …un Jean din altă ligă
Am înţeles că azi o să cunosc un tip deştept şi interesant (că deh, fără de calităţile astea nu ai cum să pretinzi a-mi mişca degetul pe tastatură ca să scriu despre tine), pentru care se merită să sacrific două ore de sedentarism „delicios” în favoarea unei invitaţii la cafea, ce se cheamă, pretenţios, interviu. Las la birou radiaţiile monitorului şi înfrunt avec courage lumina zilei, că mă cheamă datoria la o ţâră de socializare şi n-aş vrea să scap vreodată de aşa sarcină grea. Pe drum aflu că Jean acesta e super-cunoscut, le are tare cu istoria, şi se pricepe la evaluat oamenii! Perfect, nici n-am emoţii, mai ales că nu ne despart decât… vreo 60 de ani, cam aşa. Deci, mă întâlnesc, practic, cu o „bibliotecă”, căci la cei 88 de ani ai săi, domnul profesor Ioan Ciută e, vorba aia, doxă, frăţioare!
Clujul rămâne de neuitat
Clujul matinal este atât de liniștit, încât ai putea să-ți auzi bătăile inimii. Clujul matinal este foarte răcoros, ceea ce te face să cauți soare, mult soare. Și la Cluj chiar e mult soare.
Când am coborât din tren și am plecat spre Strada Horea, am mers zgribuliți pe lângă clădirile vechi și pe lângă mașinile adormite. Soarele abia răsărea și se zărea de după blocuri, zâmbindu-ne și ademenindu-ne. Ne opream la câte o intersecție să ne încălzim și mergeam mai departe. Spre bucuria mea, am dat și de Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, lângă care m-am oprit și pe care am admirat-o.
Am staționat la Casa Țărăncuței să luăm micul dejun: plăcințele ca la mama acasă! Mi-aș bea cafeaua de dimineață zilnic acolo. Personal ospitalier, prăjituri și plăcințele excepționale, muzică tradițională și atmosferă ca într-un sătuc cu 5 clădiri în care toți se cunosc și-s fericiți.
Oneşti, cutie cu amintiri
În dulcele grai moldovenesc, Ştefan cel Mare atestă în 1458, un ţinut frumos: Oneşti. Afundat în simplitate şi în vitalitatea naturii, care nu a contestat să se arate generoasă, micul orăşel a găzduit oameni, care au început a trăi după vechea zicală: „omul sfinţeşte locul”.
De-a lungul timpului, micile căsuţe s-au transformat ca peste noapte în clădiri gigant cu multe etaje, cărările şi potecile pe care locuitorii le străbăteau zilnic aveau să devină peste sute de ani, autostrăzi, străzi şi poduri. Infrastructura unui orăşel aparent mic a redefinit calitatea vieţii şi a facilitat realizarea unor munci noi. Ideea de natură, mamă a vieţii nu a dispărut definitiv; printre noile aşezăminte presărate cu mult ciment şi condensate în beton, au rămas graţioşii copaci, dătători de prospeţime caremă întorc mereu spre trecut. Continuă să citești Oneşti, cutie cu amintiri
Tanti Clara
Tanti Clara era un”ghem de babă”, cum zicea mama. O femeie micuţă şi fragilă, cu părul alb, imaculat, strâns ȋntr-un coc simplu. Provenea dintr-o familie mic-burgheză. Ea, grefieră la Baroul avocaţilor, ȋn perioada dintre cele două războaie. Văduvă de tânără. Soţul, un funcţionar afemeiat şi cartofor, murise de plămâni şi o lăsase cu două fete.
Una plecase ȋn Germania, imediat după război, măritându-se cu un inginer neamţ. Ȋi uitase şi chipul. Mai afla din când ȋn când câte ceva despre ea din nişte scrisori ce se vedeau a fi fost dezlipite şi apoi relipite ȋn grabă. Nu avea telefon. Nici vocea nu i-o mai ştia.
Dor de școală, dor de mine
S-a făcut dimineață și odată cu aerul rece care mi-a parfumat odaia, cu ciripitul tainic de rândunele și cu răsăritul soarelui, mi s-a așezat pe inimă și-n calendar o aceeași zi din septembrie, când începe școala.
Mama mă trezește. E 14 septembrie și merg la școală. Florile sunt pregătite, hainele sunt călcate și emoții puternice mă încearcă. Doar ghiozdanul lipsește și în următoarea secundă realizez că azi merg la școală doar ca un oaspete, și nu ca școlăriță. Un gol îmi străbate privirea și sufletul. Când au trecut anii? Unde s-au dus? De ce s-au dus?
Intru pe poarta tărâmului sfânt în care mi-am petrecut ani frumoși, senini, cu vise și cu aventuri copilărești. Aceeași poartă, albastră, senină ca cerul, senină ca sufletul meu dornic de depănat amintiri răzlețe. Mi-e străină clădirea, dar atât de aproape sufletului meu. Curtea e umplută de glasul copiilor îmbrăcați în alb-negru, cu ghiozdane mici și colorate și cu nerăbdarea unui noi început. Toți așteaptă Primul Sunet al clopoţelului, acel sunet aducător de lumină și pace și care îi adună, an de an, pe toți la un loc. Aștept să-l aud și eu, de parcă asta e tot ce am nevoie acum; îl aștept cu nerăbdare, de parcă ar veni de undeva din depărtări. Îl aștept cu speranță, cu speranța unui nou început.
Dar în curtea școlii nu se aud decât zumzete ca de albine, iar în fața ochilor mi se perindă imagini fel de fel: imagini cu mine, cu colegii de școală, cu dascălii dragi, cu flori, cu clasa mea, cu amintirile anilor de școală – vremuri frumoase și sfinte, vremuri bune care au apus, dar care răsar veșnic înăuntrul meu, spre a-mi reînnoi forțele spre cunoaștere.
Mă apucă un dor puternic. Mi-e dor de tot ce a însemnat viața mea de școlar, dar apoi simțirile mi se potolesc odată cu ecoul pe care-l face înăuntrul meu Primul Sunet. Iar clopoțelul ne cheamă iar, asta e vocația lui: să ne cheme din depărtări, să ne adune la școală și să mai fim încă odată copii, să mai venim încă o dată cu flori, să mai învățăm o dată alfabetul…
Văzduhul se umple, din senin, de miresme plăcute de crizanteme, de poezii despre școală. Răsună un cântec despre învățători, apoi un cântec care îmi trezește amintiri sublime:
“Ani de școală, ani de liceu,
La facultate e visul meu.
Primul examen, primul sărut,
Prima iubire nu pot s-o uit…”
Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, pentru că îmi văd visele cu ochii, îmi văd trecutul, atât de viu, trăiesc emoții deosebite, dar le las pe toate la școală, aici se păstrează toate proaspete.
De câțiva ani mă tot întreb: Oare când și unde mi-am pierdut copilăria? Și acum am înțeles, copilăria nu moare niciodată. A mea trăiește pe undeva prin curtea școlii, pe lângă banca din clasa întâi, printre filele vechi de Abecedar, sau prin lecțiile de română atât de iubite și râvnite sau poate prin seratele din clasa a noua, cu vorbe tainice șoptite la ureche…
Maria Bocicov