Parfum de toamnă

Adie vântul. Nu e zefirul primăverii, nici briza mării… O răcoare parfumată se leagănă în frunze, foșnind un cântec de amintire. Mi se plimbă printre gene imagini pictate în alb și negru, derulând filmul unor generații trecute în apusul vieții. Ei sunt străbunicii… bunicii… carul cu boi, coșurile din nuiele împletite, care gem sub povara strugurilor. Mânecile suflecate ale unor brațe muncite șterg perle de sudoare de pe frunți. Se prelinge neașteptat zeama dulce a unei boabe, spălând truda palmelor ce o culeg. E un soare domol, dar apasă creștetele trupurilor ghemuite sub butuci. Eu sunt copil. Și privesc de pe iarbă. Se mai ivesc de prin vie cizmele prăfuite ale bunicului care se grăbește să adape boii. Ochi îngânați de oboseală zâmbesc spre mine, grăind bunătate părintească.

vie

Eu număr norii. Aștept să treacă timpul. Visez la mustul ce are sa curgă în căni. Iar ei trudesc. Dar nu se vaită. Ci privesc cerul, cu inimile înălțate spre Dumnezeu, cântând laude de mulțumire. Căci via trăiește și lăcrimează de poamă multă. Îmi mângâie chipul lumina zilei de toamnă, în aer se respiră prosperitate. Îmi umplu plămânii de parfum de tămâioasă. Tămâioasa… ce strugure aromat, ce rod dulce! M-așez și eu la umbra butucului, să-i simt mireasma – răsfăț domnesc dăruit de Cel de Sus. Cu ochii închiși, mă fura magia somnului, căci liberă sunt pe lume, cu sufletul curat și cu mintea crudă, neatinsă de griji de oameni mari. Mă acopăr c-un batic, să mă feresc de zumzetul albinelor.  Trudesc și ele cum trudesc și ei, bătrânii mei…

Continuă să citești Parfum de toamnă

Cândva…

17E noapte. Vântul rece de toamnă îmi retrezește amintiri de candva (3)undeva. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de albia valurilor ce trec peste noi. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă ademenește și mă las purtată de lumina lor departe, tot mai departe… mirosul de fân proaspăt uscat mă învăluie… un ghem de copil stă acoperit de o claie de fân și privește cerul… bunicul e în față, ghidează căruța spre casă, uitându-se din când în când în urmă, ca nu cumva să piardă ghemotocul din fân…. privesc cerul… e atâta liniște… fără griji, fără probleme mă las capturată de amintirile ce vin val după val. Continuă să citești Cândva…

Fereastra trecutului

RZV_8786

M-alungă din prezent un dor nedeslușit ce-mi umple sufletul de emoție confuză. Tânjesc după un sentiment pe care-l trăiesc în afara trupului. El nu din mine se naște, ci mă pătrunde din exterior, căci e necunoscut și cunoscut, la fel cum sunt străbunii. Eu știu că este. Și îl simt al meu, dar străin de mine. De parcă sunt eu în el, iar nu el înăuntrul meu. Și privind în jur, respir aer vechi și simt că e trecutul cel care mă-nvăluie. El, fantasmă îngropată în neguri de vreme, învie secole apuse în răsăritul zilelor de astăzi. Sub straturi de poveri adunate zace castelul. El șade cu zidurile-i tari, atinse de ani grei, pe pământul sfințit de amintire al Miclăușenilor.

Continuă să citești Fereastra trecutului