Trăim pe repede-nainte, aşa ştim să trăim azi. Lumea aleargă zilnic şi uită să se oprească măcar o clipă ca să privească în jur. Mulţi oameni trec pe stradă şi nu văd nimic, trec pe lângă alţi oameni şi nu-i remarcă. Trăim haotic, facem multe şi de fapt nu facem nimic. Azi existăm mai mult ca entităţi virtuale decât ca fiinţe biologice, interacţionăm dinamic pe reţele on-line, dar în viaţa reală abia mai schimbăm două vorbe. Adevărul e că ne robotizăm zilnic, devenim tot mai dependenţi de aparate care fac totul în locul nostru şi ne lăsăm complet absorbiţi de acestea. Existăm fizic, dar nu şi mental, de aceea ne scapă din vedere tot mai mult din ce se întâmplă în lume, ne conformăm şi nu vrem neapărat să mai schimbăm prea multe.
De multe ori am impresia că oamenii zilelor noastre îşi caută cu disperare rostul, menirea, chemarea, pe care mulţi nici nu le găsesc. Unii par recipiente goale sau suflete rătăcite care caută cu disperare ceva, dar habar n-au ce. Trăim într-o lume suprasaturată, avem prea mult din orice, dar prea puţin din ce ar trebui de fapt. Suprasaturaţia din jur ne blochează, ne închide în noi, ne face să ne întrebăm tot mai mult şi mai acut ce-i cu noi aici, pentru ce suntem, ce mai putem face… Şi cât timp ne întrebăm şi cugetăm, timpul trece în fugă pe lângă noi, trece şi ne lasă-n urmă cum face apa cu pietrele.
Continuă să citești Lumea de azi – o lume grăbită și haotică
Se spune că veșnicia s-a născut la sat și pe bună dreptate. Veșnicia s-a născut în pieptul scăldat de demnitate și adevăr al omului simplu de la țară. Pentru care cuvântul e cuvânt, iar legământul e lege. Acolo, în mijlocul cătunului, unde timpul stă în loc, căci e bătrân sărmanul, nu-și mai poate căra în spate desaga cu ani, stă mândră, Veșnicia.
De cât timp n-ai mai fost la casa bunicilor să-ți umpli poala cu cireșe sau să muști cu nesaț din niște pere coapte și dulci? De cât timp n-ai mai mers să-ți răcorești picioarele în pârâul ce străbate lunca din spatele grădinii, în care ți se coc merele? De cât timp, nu ți-ai privit pur și simplu familia, prietenii, copiii, fără să te gândești că ai de prezentat săptămâna viitoare acel proiect important, de care depinde avansarea ta la locul de muncă sau, mă rog, în ochii cuiva?
În liniștea acelui cătun îndepărtat, bătrânii noștri bunici, părinți îmbătrânesc frumos, îmbătrânesc în armonie cu tot ce-i înconjoară. Pentru că Veșnicia pe care-o poartă-n inimă, i-a învățat limba grânelor, a țărânei și a fericirii. În inima fiecărui țăran picură elixirul vieții curate și-a slovei cu tâlc. Trăiește în cumsecădenie și percepe lumea, atât cât are nevoie să se simtă fericit. Judecă și el neghiobiile societății, se implică în politică, dar până în punctul, în care nu-și murdărește demnitatea și nu necinstește Adevărul.
Acolo trăiește veșnicia, în lucrurile care pulsează viață, care sunt continuitatea vieții. Nu în lucrurile ale căror amintire se stinge odată cu noi sau și mai rău, ale căror răsunet se pierde în învălmășeala cotidiană, spulberându-se odată cu lăsarea nopții.
