V
iața e un dar sacru pe care îl primim o singură dată. Dar suntem atât de ocupați să alergăm în toate părțile în căutarea lucrurilor atât de inutile și de neimportante, încât uităm să ne mai facem timp să trăim. Uităm că viața trece, timpul trece și că într-o bună zi, va fi prea târziu. Așa că, fă-ți timp pentru tine. Fă-ți timp să stai cu tine, doar tu și gândurile tale, doar tu și emoțiile tale, doar tu și sentimentele tale. Privește-te în oglindă, analizează-te, rezonează cu sufletul tău. Caută în adâncul lui ca să vezi ce-și dorește cu adevărat și nu mai fugi de tine. Fugi de lucrurile care te întristează, care te pun pe gânduri, care te fac slab. Fugi și îndreaptă-te înspre cele care-ți aduc plăcere. Îndreaptă-te către lucrurile mici, dar care sunt în stare să te facă fericit.
Etichetă: acasă
Mărturii din vreme de război
Se spune că viața e imprevizibilă și nu știi niciodată ce ți se poate întâmpla, ce aduce ziua de mâine și prin ce locuri vei ajunge. Eu am auzit cu urechile mele o poveste de viață zilele trecute, relatată pe alocuri cu o bucurie de nedescris, pe alocuri cu lacrimi în ochi și vreau s-o împărtășesc cu voi. Pe mine m-a impresionat, sper să vă placă și vouă.
“Eram flăcău. Îmi venise ceasul să mă duc în armată. Habar nu aveam unde mă duc. Am făcut petrecerea de armată, așa cum se face la noi și am plecat de-acasă.
Satul meu – leagănul meu de dor
Când mă uit spre satul meu, îmi văd copilăria ca într-o oglindă. Pe toate ulițele, pe toate câmpiile și pe toate dealurile lui aleargă ea, zveltă și neastâmpărată.
Iar el, ca un bunic sfătos, îi spune-n fiecare seară poveștile băștinașilor, îi îndulcește simțurile cu miros de liliac și îi veghează noapte de noapte somnul.
Pe stâncile seculare care au ținut piept atâtor vremuri de răstriște, stă satul meu frumos și drag. Stă mândru în zile de sărbătoare, când se prind flăcăii și fetele-n joc, iar în zi de muncă, clocotește de oameni ce aleargă în toate părțile. Care pleacă la câmp să cosească, care pleacă să prășească via, care zidește o casă, care văruiește pereții. Aici viața pulsează alert.
Femeia învinge totul, apoi plânge
Într-o cameră de lut, la ceas târziu de noapte, la geam se vede o lumină. E o flacără de la o lumânare. Prin geam se zărește o făptură, oare cine o fi? Se roagă și se uită cum picură ceara înfierbântată pe mâna ei fină. Ruga ei e către Dumnezeu, către ceruri, către sfinți, ca să-i dea putere și ca să-i dea sănătate ei, așa încât să îi poată îngriji pe ceilalți: Continuă să citești Femeia învinge totul, apoi plânge
Tu îți porți Patria cu tine prin lume?
”Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.” (Mihail Sadoveanu)
Am întrebat într-o zi un copilaș:
– Ce înseamnă Patria pentru tine? El mi-a răspuns:
– Patria este locul unde m-am născut, este mămica mea, tăticul meu, surioara mea. E aici unde-mi place mie cel mai mult.
Dar pentru noi, ce este Patria?
Oare e cerul sub care am scos primul strigăt de viață? E pământul pe care am învățat să facem primii pași? E acolo unde, jucându-ne, am căzut și ne-am rănit genunchii? E lunca pe care am încins hore strămoșești?
Cu certitudine, Patria este locul în care am spus, pentru prima dată, Te iubesc. Patria este Mama ta, Tatăl tău, Bunicii tăi, plăcințelele rumene ale mamei, abia scoase din cuptor. Sunt idealurile și crezurile îngânate de milioane de oameni, născuți sub același cer și legați sufletește pe veci de un tricolor și un cântec al demnității de neam.
Ce-am fi noi, oamenii, dacă colindând în lung și-n lat acest pământ, n-am avea unde să ne oprim și să spunem că suntem Acasă? Obosiți să ne tot căutăm cuibul prin lume, nu ne-am opri nițel să ne gândim la un loc anume, pentru care inima a rezervat pentru veșnicie, aproape toate cămările?
Tocmai aceasta înseamnă Patrie, un loc în care să te simți egal, să-ți vorbești limba maternă. Să fii tu, cel simplu și să-ți lași visele să zboare libere în văzduh.
De aici, din iubirea de țară și de neam se naște Patriotismul, acel sentiment, care te face să te simți parte al unui Univers care-ți împărtășește idealurile, care iubește același tril de privighetori.
Care e bătut de aceleași vânturi, e scăldat de aceleași ploi. Plânge pentru aceleași nedreptăți și se veselește sărbătorind aceleași sărbători.
A fi Patriot înseamnă a fi solidar cu semenii tăi. A lupta împreună pentru dreptatea și adevărul bucății de pământ, moștenite cu demnitate de la strămoși.
Acest sentiment zvâcnește în fiecare om, care a ridicat măcar odată ochii spre cer și i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru minunea de a avea un loc al său sub soare. Cine nu are o Patrie a sa pe această lume, e un om fără trecut și viitor, un om rătăcit și sortit pribegiei. Cine o poartă cu sine până la marginea lumii, până dincolo de infinit, este cel mai bogat om din această lume.
Cine are, însă, o Patrie, în care pâinea e mai pâine și vinul e mai vin, dar în inima căruia nu clocotește acest sentiment măreț al patriotismului sau pe care încearcă să-l înăbușe, e un om care s-a trădat în primul rând pe sine.
Căci noi suntem inima neamului, în noi zvâcnește viața plaiului natal și suntem datori să luptăm pentru prosperarea și liniștea țărânei străbune, care poartă cu sine, de sute de ani, povestea glorioasă a strămoșilor noștri.
Din momentul în care noi încetăm să ne mai alimentăm inima cu avânt și iubire de țară, ea se oprește, iar vatra dorurilor noastre, firava făptură dătătoare de viață, se stinge și se pierde în negura timpului.
Asta înseamnă să-ți iubești Patria, s-o faci încontinuu să vibreze și să-nflorească. Să fie respectată și purtată prin lume cu cinste, neumbrită de intrigi politice.
Asta îi trebuie unei țări pentru a crește frumoasă, oameni înflăcărați și iubitori, care s-o poarte falnică prin lume. Și s-o ocrotească de oamenii care vor s-o necinstească, luptând pentru demnitatea și integritatea ei.
Atunci, când toți cei ce rătăcesc prin lume, după care Patria-mamă se usucă de dor, cuprinși de dragostea de pământ natal, vor lăsa pribegia și vor lua drumul spre Casă.
Doar atunci, Patria va deschide ușile Casei Mari a Neamului și-și va invita copii la masa nemuririi, să se-nfrupte din bucatele recunoștinței și să cionească pocalele dragostei de tot ce-i al lor de la naștere.
Iar eu te îndemn, când simți un dor nebun de tine, întoarce-te negreșit, Acasă. Patria te așteaptă-n prag, iar bucatele sunt încă calde!
Cristina Morari
Speranță, întoarce-te acasă!
Există momente când un vierme înfometat al nesiguranței și confuziei te roade pe dinăuntru, te roade greu, te roade adânc. Pe cât de adânc te roade el, pe atât de pierdut și de singur te simți tu.
Respiri, vezi, pășești, dar parcă toate aceste funcții vitale ale corpului tău se autodirijează fără bagheta ta, se produc mașinal, fără a le păsa dacă tu ai vreun control asupra lor sau nu. Sunt zile în care ochii aruncă priviri șăgalnice în jur, dar se uită fără tine, pentru că tu nu ești acolo să le vezi ștrengăriile, tu ești plecat undeva departe, gândurile te poartă pe alte tărâmuri.
Pașii însă știu sigur unde te duc, ei caută să te ajungă din urmă, ei vor să te găsească, vor să te întoarcă din drum și să te petreacă în locurile unde-ți zace Speranța, acolo unde plânge și se tânguiește. Dar, ai nevoie de mult curaj pentru a o convinge să-ți înapoieze vitalitatea și să-ți ofere din nou bucuria de a privi și simți odată cu ochii, și de a colinda pământul, împreună cu picioarele tale.