Armstrong, când a făcut al doilea și ultimul său pas pe Lună și văzându-se atât de strâmtorat, înconjurat de… nimic (nici măcar aer suficient n-avea), înainte de a renunța în subconștient la un al treilea pas, creierul său a transmis către toate sistemele și organele o informație: vreau Acasă.
Și când Armstrong a ajuns pe Planetă, era acasă (cu minusculă). Nu neapărat pe fotoliul său moale pe care, amintindu-și pe lună, îl găsea deja poate nu îndeajuns de confortabil cum este, de exemplu, hamacul.
Dar, pentru că era pe Pământ, de-acum și Africa îi era casă. Pentru că avea ceea ce nu găsea pe lună. În acele momente, Africa era o civilizație, bogată, iar lipsa apei nu mai era băgată în seamă.
Când Armstrong aterizase în State, Luna încă nu se vedea pe cer (era afectată de primul ei vizitator ciudat, cu două picioare, doi ochi, două mâini și cu două jumătăți simetrice ca ea), iar Africa – dacă ridici în picioare distanța dintre America și Africa, e cu mult mai mică decât cea dintre America și satelitul natural, Luna. Chiar și așa, nici Africa nu se vedea. Armstrong avea în continuare doi ochi (spre mirarea Lunii), ambii pentru o Americă mare, globalizată, care găzduia cetățeni din toată lumea. La aeroport, poate că îi zâmbi vreunei fetișcane simpatice, mulatre, de 16 ani, pe care, acasă (iarăși acest cuvânt), o așteptau cinci copii.
Armstrong e acasă… Când Armstrong își luă bilet spre orașul său din SUA, când își puse centura de siguranță, când simți că avionul se desprinse de asfalt, își trimise, probabil, gândul acolo [Acasă]. Acesta [gândul] ajunse fără combustibil, pilot, fără de bagaj.
Continuă să citești Dă-te din calea ta