Femeia mării sau The Lady from the Sea a fost scrisă în 1888, după o perioadă de 6 luni, pe care Henrik Ibsen a petrecut-o în Saeby, locul care l-a inspirat în realizarea operei sale. În viziunea ibseniană, farmecul mării este conferit de puterea ei hipnotizatoare: Marea atotputernică peste stările sufletești. Considerat părintele teatrului idealurilor, personajele lui Ibsen trăiesc dincolo de limitele pe care le conferă realitate. Piesa a fost regizată pentru prima dată în anul 1889 pe scena Christiania Theatre. În România, premiera operei a avut loc în 1928.
Opera scriitorului norvegian aduce în fața cititorilor o realizare artistică, ce înfățișează povești de dragoste, eșecuri personale, dar și conceptul de libertate văzut prin prisma dreptului de a alege. Continuă să citești Aspecte ale existenței în ,,Femeia mării”
Într-o dimineață de sâmbătă, plină de soare pe cer, mi-am înșfăcat un mini băgăjel și am pornit spre autogară, de unde aveam să iau autobuzul către Bacău. Mult așteptata mea escapadă avea să înceapă a prinde contur. Mi-am lipit ochii de geam și cam tot drumul mi-am bucurat sufletul cu peisajele minunate care-mi săreau pe fugite în ochi. Orologiul bătea ora 10:00, drumul meu avea sa se sfârșească în curând, iar eu mai aveam puțin și întâlneam bogățiile Bacăului, ce parcă m-așteptau de ceva vreme. Am ajuns la destinație, așteptarea luase sfârșit.
Mi-am revăzut colegele din echipa EduSoft, care într-un timp neașteptat mi-au devenit ca o a doua familie, am zăbovit rebele prin oraș, ne-am bucurat de razele soarelui care ne călăuzeau plimbarea, după care ne-am îndreptat nerăbdătoare către Centrul Internațional de Cultură și Artă „George Apostu”, unde urma să participăm la o succesiune de evenimente deosebite și pline de viață. Zic pline de viață referindu-mă în special la expoziția pictorului Emil Cassian Dumitraş, un om modest, dar care ne-a îmbrățișat pe toți cu sufletul său bogat și plin de culoare.
Ne-am mutat apoi într-o încăpere rustică, unde domul regizor Alexa Visarion ne-a bucurat și ne-a schițat senine zâmbete pe ale noastre chipuri. Ne-am hrănit dragostea și curiozitatea prin glasul calm al domnului regizor, care parcă rostea o poveste ce nu ne-am fi dorit să ia sfârșit.
„Vizita bătrânei doamne”, de Friedrich Dürrenmatt. Sursa: radioiasi.ro
Ne acoperă întunericul, lăsându-ne pătrunşi de răceala unei angoase. Scena devine portal către tabloul dezolant al unui orăşel german răpus de sărăcie, ce şade într-o umbră de uitare alături de locuitorii săi deznădăjuiţi. O mână de suflete secăuite, prinse în trupuri bolnăvicioase, ce zac sub povara lipsurilor, întregesc imaginea jalnică a gării din Gullen, unde toată lumea aşteaptă vizita bătrânei doamne Claire Zachanassian. Sub veşmintele şterse de un gri murdar, semn al omniprezentei suferinţe, se distinge cu greu ierarhia socială. Minţile agere ale celor din fruntea comunităţii zac bine acoperite sub chipuri îngălbenite de frământări, pe obrajii tuturor stând zidită adâncimea cruntă a crizei existenţiale. Aceste fiinţe subjugate de nenoroc sunt sustrase din amorţeala rutinei de o speranţă uriaşă, a cărei materializare le-ar zgudui existenţa, topind încleştarea durerilor atât de profund înrădăcinate în sufletul lor.
O seară friguroasă de joi, îmbrățișată de căldura primitoare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, parcă desprins dintr-un tablou și amplasat lângă pietonalul Ștefan cel Mare, îmbrăcat și el la rândul său într-o multitudine de luminițe și oameni îmbrobodiți până la ochi. Așa o seară am petrecut noi, cei care nu reușeam să ne stăpânim nerăbdarea, la una dintre minunatele piese de teatru, numită „Vizita bătrânei doamne”, scrisă de Friedrich Dürrenmatt, un scriitor elvețian, care a pus în prim plan problematica dreptății și îndurării în ceea ce privește opera sa.
Un zâmbet voios ne-a întâmpinat încă de la intrare! Era chipul senin al doamnei care deținea responsabilitatea verificării biletelor noastre. Ochii mei erau lipiți de frumusețea care m-a înconjurat pe nesimțite, furându-mă cu totul din realitate. După câteva minute, ne-am așezat toți nerăbdători pe scaunele care parcă abia așteptau să ne îmbrățișeze.
Pentru mulți, clădirea teatrului se asemănă clădirii primăriei sau a altor instituții unde nu intră în mod curent, deși știu că există oameni care lucrează acolo. La primărie, primarul si tot felul de alți funcționari, iar la teatru, actorii. Însă în Teatrul Municipal „Bacovia” din Bacău mai poate fi întâlnit și un alt grup de oameni.
Dacă veți continua să citiți, înseamnă că vă asumați toate riscurile.
Încă din vremuri de demult, românii au simțit nevoia de teatru pe tărâmurile noastre. Practicarea obiceiurilor și tradițiilor expuse în act teatral a început să ademenească în jurul ei mulți adepți încă din vremuri timpurii.
Deși teatrul românesc a apărut târziu (până în secolul al XIX-lea spectacolele de teatru erau sub formă de spectacole de divertisment, jucate în curțile boierești, sau sub formă de teatru folcloric) el a evoluat rapid și constant.
Manifestările teatrale erau menite să ilustreze tradiții consacrate, momente în viața omului, sau ciclul vieții și al morții care aveau loc în diverse împrejurări sau decoruri, precum cel al naturii, ori în case sau păduri, acestea fiind realizate totdeauna în fața unui public, căci ce spectacol este acela, fără public. Continuă să citești Teatrul românesc – Marca tradiției folclorice
De prea multă vreme îmi doream nespus să merg la teatru. Vizionarea unei piese de teatru mi se pare alegerea perfectă pentru o după amiază de duminică. Spectacolul ales era Moara cu noroc, piesă de teatru în regia lui Marius Gîlea, desfășurată la Teatrul George Bacovia din Bacău.
Marius Gîlea a avut o viziune modernă, dinamică a operei lui Ioan Slavici, punând în scenă un spectacol pentru toate vârstele, spectacol care valorifică la maxim potențialul actorilor. Avem astfel în rol principal pe Ștefan Ionescu în rolul lui Ghiță, Bogdan Matei – Lică Sămădăul, Alina Simionescu în rolul Anei, Alexandru Zob – Pintea, Nela Zare – soacra, Dumitru Rusu – Marți.
Ion Luca Caragiale a fost și va rămâne în literatura română un geniu al expresiei, fiind cunoscut ca dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, director de teatru, comentator politic și gazetar. În ceea ce privește dramaturgia, a realizat opere care l-au consacrat ca fiind unul dintre cei mai iluștri dramaturgi ai timpurilor.
O scrisoare pierdută este apreciată ca fiind o operă artistică de valoare excepțională, una dintre cele mai reprezentative comedii ale lui I. L. Caragiale. Începând cu anul 1844, când a fost publicată și jucată, comedia de moravuri a devenit un ,,bici” împodobit în culorile comicului, dar a cărui usturime este resimțită de fiecare componentă a societății, indiferent de timpul istoric. Tocmai pentru că este o satiră adusă societății românești , dar care are în vedere și o paletă de anomalii comportamentale general valabile ale ființei umane, O scrisoare pierdută se pliază pe fiecare generație, indiferent de timp și spațiu.
Subiectul acțiunii evoluează în capitala unui județ de munte, în timpul alegerilor parlamentare. Tocmai plasarea acțiunii într-un spațiu nedefinit, indică tendința autorului de a crea tipologii umane și aspecte ale societății, potrivite în orice context istoric. Din seria tipologică de personaje create, favorizați sunt Nae Cațavencu, un avocat înverșunat în obținerea puterii, care reprezintă ,,mărul discordiei” în orașul periferic și Zaharia Trahanache, un om politic cunoscut în județ.
Poziția socială a lui Cațavencu este dezvăluită prin intermediul didascaliei din începutul piesei. Astfel, aflăm că Nae Cațavencu este avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative Aurora economică română, iar Zaharia Trahanache este rezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii. Trahanache este soțul Zoei și leagă o prietenie frumoasă (cel puțin așa crede el) cu Ștefan Tipătescu, prefectul județului care avea o aventură amoroasă tocmai cu soția șefului local al partidului de guvernământ, Trahanache. Cei trei (Trahanache, Zoe și Tipătescu) formează un triunghi amoros, fiind conturată (cu intenție) nepotrivirea dintre esență și aparență în ceea ce privește caracterul personajelor.
Nae Cațavencu râvnește calitatea de deputat, dar nu demonstrează nici spirit analitic, nici verticalitate, ci doar un intelect mecanic și un parvenitism acut. Mânat de o râvnă oarbă în a deține puterea, Cațavencu este incapabil să-și analizeze cu adevărat compatibilitatea cu această funcție. Omite cel mai important aspect în desfășurarea unui scrutin: stabilirea unui plan politic de a acționa. În comparație cu acesta, Zaharia Trahanache, deși pare ușor de manipula și încet mai ales în discurs, Ai puțintică răbdare, stimabile!, este un om politic iscusit și oportunist, care consideră că viața politică nu trebuie să fie afectată de viața personală. El acceptă infidelitatea soției, tocmai pentru a se axa pe izbutirea propriului interes.
Cum nici un personaj caragialesc nu se încadrează în aria moralității, nu avem așteptări ca cele două personaje să fie diferite. Nae Cațavencu nu recurge la acțiuni diplomatice și morale, ci dorește să urce pe scara socială prin șantaj. Odată ce intră în posesia unei scrisori de amor dintre prefectul Tipătescu și Zoe, acesta dorește să obțină susținerea în campania electorală, amenințând că de nu, o va face publică. Pe de altă parte, Trahanache apelează la înșelăciune atât în viața privată, cât și în cea publică. Pe de o parte acceptă adulterul în sânul familiei, iar pe de altă parte falsifică listele electorale alături de Farfuridi și Brânzovenescu.
În spiritul caragialian, orice personaj simbolizează un anumit tip uman, Trahanache întruchipează statutul încornoratului, iar Cațavencu întruchipează poziția demagogului. Cațavencu demonstrează un comportament cameleonic, reușind să-și joace rolul perfect pentru a atrage atenția și simpatia celor din jur. De cealaltă parte, Trahanache sesizează lipsa de tact și de experiență a adversarului, iar cu un calm menit să detensioneze situația și să provoace râsul celor prezenți numește scrisoarea de amor o plastografie, să vezi imitație de scrisoare.
O scenă reprezentativă pentru relația dintre cele două personaje este cea a discursului electoral. La începutul dezbaterii, Cațavencu se adresează președintelui Trahanache cu o politețe exacerbată D-le preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvântul… și se conturează o relație diplomatică. Însă, adevărata legătură dintre cei doi este reliefată în momentul în care Trahanache intervine în timpul discursului lui Cațavencu, pretinzând că dorește să potolească zarva din sală, pentru ca Nae să-și poată continua prelegerea. De fapt el dorește să pună capăt momentului de aclamație și admirație oferit de public lui Cațavencu. Ca drept replică, Cațavencu intervine în spiritul demagogiei care l-a consacrat, spunând: Puteţi, d-lor, să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele…
Discursul lui Cațavencu este împânzit de neologisme, cărora nu le cunoaște înțelesul și forma corectă: Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!; Un om endepandent, care a facut servicii partidului, judeţului, ţări; sau de sintagme lipsite de logică: Industria română este admirabilă, sublimă am putea spune, dar lipseşte cu desăvârşire,După lupte seculare care au durat 30 de ani. etc.
Portretele celor două personaje sunt reliefate atât prin mijloace directe, cât și indirecte. Mijloacele indirecte predomină, caracterul protagoniștilor reieșind din atitudine, fapte, gesturi și relaționarea personajelor între ele. Un rol important îl are dialogul dintre personaje, un mod de expunere care ajută personajele să comunice, dar să se și comunici, în cazul scrierilor lui Caragiale.
Un alt mijloc prin care putem să intuim caracterul personajelor îl reprezintă chiar numele acestora: Cațavencu provine de la termenul ,,cață” ceea ce-i configurează statutul de demagog lătrător, iar Zaharia provine de la zahariseală, sugerând atitudinea dulceagă, dar și ramolirea de care dă dovadă.
Atât Nae Cațavencu, cât și Zaharia Trahanache reprezintă demagogia unei clase politice, pentru care întreaga atenție se răsfrânge asupra propriului interes.
Femeia mării sau The Lady from the Sea a fost scrisă în 1888, după o perioadă de 6 luni, pe care Henrik Ibsen a petrecut-o în Saeby, locul care l-a inspirat în realizarea operei sale. În viziunea ibseniană, farmecul mării este conferit de puterea ei hipnotizatoare: Marea atotputernică peste stările sufletești. Considerat părintele teatrului idealurilor, personajele lui Ibsen trăiesc dincolo de limitele pe care le conferă realitate. Piesa a fost regizată pentru prima dată în anul 1889 pe scena Christiania Theatre. În România, premiera operei a avut loc în 1928.
Într-o dimineață de sâmbătă, plină de soare pe cer, mi-am înșfăcat un mini băgăjel și am pornit spre autogară, de unde a
veam să iau autobuzul către Bacău. Mult așteptata mea escapadă avea să înceapă a prinde contur. Mi-am lipit ochii de geam și cam tot drumul mi-am bucurat sufletul cu peisajele minunate care-mi săreau pe fugite în ochi. Orologiul bătea ora 10:00, drumul meu avea sa se sfârșească în curând, iar eu mai aveam puțin și întâlneam bogățiile Bacăului, ce parcă m-așteptau de ceva vreme. Am ajuns la destinație, așteptarea luase sfârșit.
oasă de joi, îmbrățișată de căldura primitoare a 
