Elemente de predare a muzicii în cadru nonformal în România și în Statele Unite ale Americii

Educația nonformală a fost definită de către J. Kleis drept “orice activitate educațională, intenționată și sistematică, desfășurată de obicei în afara școlii tradiționale, al cărei conținut este adaptat nevoilor individului și situațiilor speciale, în scopul maximalizării învățării și cunoașterii și al minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul  notării  în  catalog,  disciplină  impusă, efectuarea temelor)”.

Educația informală reprezintă acele procese educative nesistematice, neorganizate, nesubordonate unor obiective şi finalităţi explicite, care au influență asupra individului. Această poate reprezenta produsul experienţei de viaţă a subiectului.

Influenţele informale semnificative sunt cele din mass-media, din familie (exemplul părinţilor, atitudinile manifestate de ei), influenţele grupurilor de prieteni, colegi, dar, nu în ultimul rând, diferite instituţii culturale (muzee, teatre, biblioteci etc), religioase, politice ş.a.

În cazul României, educația nonformală se desfășoară în cea mai mare parte la nivel instituțional de stat (Palate și cluburi ale copiilor, case de cultură, centre culturale, etc.) sau privat (școli și cluburi particulare, asociații culturale, fundații, etc.). Educația nonformală tinde să fie mai bine dezvoltată din punct de vedere al ofertelor educaționale la nivel preuniversitar.

În cazul Statelor Unite ale Americii, educația se împarte în formală, informală și nonformală, ca și în România, însă sensul acestor noțiuni este ușor diferit de România.

Motivul este că educația informală și nonformală înseamnă o educație de tip privat, dar și finanțată de stat și diferite organizații guvernamentale, aceasta din urmă fiind de multe ori orientată către copii, tineri și adulți din medii defavorizate.

Educația muzicală nonformală din România, indiferent dacă este de stat sau privată, are loc în instituții sau cluburi/asociații/organizații unde de cele mai multe ori, profesori cu educație muzicală sunt angajați să predea o multitudine de ramuri și genuri ale disciplinei muzicale: muzică vocală, muzică instrumentală, cor, orchestra, muzică clasică, ușoară, populară, jazz, etc.

Firește că există și excepții când unii auto-intitulați „profesori” sunt angajați să predea muzică la nivel privat, în realitate aceștia fiind simpli amatori care cunosc un instrument învățat „după ureche” sau care au învățat muzică într-un cadru informal, lipsit de baza solidă de cunoștințe și deprinderi, dar și de sistemul metodologic adecvat unei astfel de activități didactice.

În acest articol voi pune accent pe experiențele și observațiile personale acumulate în Statele Unite ale Americii și mai puțin pe analiza educației muzicale nonformale și informale din România, cunoscute deja de majoritatea celor familiarizați cu acestea.

Continuă să citești Elemente de predare a muzicii în cadru nonformal în România și în Statele Unite ale Americii

Jazzul românesc și personalitățile sale

Rândurile pe care le veți parcurge se doresc a fi, mai ales, o invitație adresată celor ce nu au cunoscut încă frumusețea jazzului, de a pătrunde în lumea sa mirifică. Este un univers aparte, ce poate oferi celui care îl înțelege mari satisfacții estetice, spirituale. Aceste însemnări se doresc a fi o pledoarie pentru jazz.

La început au fost „Băieții fierbinți” sau „The Hot Chaps”, tinerii reuniți la sfârșitul anului 1925 sub bagheta lui Emil Berindei, sosit nu de mult din Londra. În timpul studiilor de Politehnică, urmate în capitala Angliei, Emil Berindei cântase (la saxofon) în formația lui Jack Hylton și, reîntors în țară, devine primul pionier al jazzului românesc. Ascultată de compozitorul Mihail Jora, care era în acei ani director muzical la Radiodifuziune, The Hot Chaps este chemată să cânte la începutul anului 1926 în studio, programele radiofonice la care a participat fiind considerate astăzi actul de adopție al jazzului în România.

În anii următori, Emil Berindei a fost nelipsit din emisiunile muzicale ale radioului, ca dirijor al bigbandului „Jazzul telefoanelor”, ca instrumentist fiind cotat a fi fost spiritul tutelar al generației de saxofoniști din anii `20.

În perioada 1960-1970, s-a afirmat Ștefan Berindei, un excelent saxofonist, compozitor, aranjor și șef de formație care a participat la realizarea celor mai valoroase înregistrări Radio, TV sau „Electrecord”, făcând parte din formații valoroase cum au fost „Freetet-ul” Richard Oschanitzky, Cvintetul „București”.

Revenind la jazzul dintre cele două Războaie Mondiale, trebuie menționat numele lui Teodor (Teddy) Cosma, pianist și dirijor care s-a impus prin autenticitatea stilistică a improvizațiilor, prin ținută, prin calitatea pe care o instaura în tot ceea ce realiza, ca pianist, ca dirijor al orchestrei Radio (1934-1940).

O sală de recitaluri mult frecventată în perioada interbelică – Dalles – a prilejuit publicului vremii și audierea muzicii de jazz, printre cei care au concertat aici numărându-se pianistul, compozitorul, aranjorul și șeful de formație Edmond Deda. Acest nume este important și pentru faptul de a fi legat de apariția primului Conservator de jazz din România (1941-1948), la care au predat personalități ale muzicii noastre: Ion Dumitrescu, Teodor Rogalski, Victor Iusceanu și Sergiu Malagamba.

În anii de după război, a apărut generația reprezentată de Imre, Prisada, Ampoițan, Meraru, Răducanu, Mândrilă, muzicieni care au afirmat capacitatea competitivă a jazzului românesc la festivalurile internaționale.

Generația afirmată după anii `70 numără muzicieni de valoare, printre care Ion Baciu Jr., Eugen Tegu, Liviu Butoi, Garbis Dedeian, instrumentiști ce s-au remarcat în cadrul festivalurilor de jazz.

Un nume mai des întâlnit pe parcursul acestor însemnări este cel al lui Richard Oschanitzky, personalitatea cea mai pregnantă a jazzului românesc. El a fost cunoscut ca jazzman, compozitor, aranjor, orchestrator, dirijor.  Oschanitzky a demonstrat o uimitoare prolificititate, lista lucrărilor sale incluzând sonate, lieduri, lucrări vocal-simfonice de amploare, concerte, multă muzică de film, aranjamente, piese de muzică ușoară. Ceea ce impresiona în primul rând la Oschanitzky era profunda cultură muzicală, cunoașterea temeinică a tot ce s-a creat mai valoros în muzică de-a lungul timpului.

Această perioadă a anilor `70 se înscrie în sfera free-jazzului, manieră pe care Oschanitzky a abordat-o cu „Freetet”-ul său. Deși câțiva ani mai târziu denunța acest free generalizat în care ai senzația că toată lumea caută notele și nu le găsește, Oschanitzky a realizat câteva lucrări valoroase, care rămân și astăzi neîntrecute: „Entorsă”, „Neurasia”, „T 8”, sunt titluri reprezentative pentru concepția muzicianului care înțelegea să organizeze chiar și în limitele free-ului materia sonoră.

Una din lucrările mai puțin cunoscute ale acestei perioade, „Ochii”, se constituie din îmbinări și dezbinări de culori și efecte sonore ce crează un univers aparte, decantări de esențe ce dau densitate materiei sonore. Lucrarea aceasta devine însă mai mult decât free, un colaj în care se resimt aluzii la Bach, integrat contextului muzicii concrete.

Piesele, lucrările de jazz mai ample, cântecele de muzică ușoară pe care le-a scris Oschanitzky pot fi considerate și acum, după atâtea decenii de la crearea lor, capodopere, rămase neîntrecute de nimeni.

 

Tudor Chelariu

Vă place jazzul?

Dacă aria geografică în care s-a născut jazzul e cvasiunanim recunoscută, mai precis ca situându-se în statele sudice ale SUA și în special în statul Louisiana, asupra originilor sale și a perioadei în care acesta s-a cristalizat, opiniile specialiștilor sunt încă împărțite, chiar dacă există fapte și aspecte asupra cărora s-a ajuns la un consens. Referindu-se la diversele teorii asupra originilor jazzului, autorul american Albert McCarthy propunea ca istoria jazzului să se numească „studiu asupra polemicii”. Ceea ce trebuie reținut din vastul evantai de teorii și supoziții este fondul popular al muzicii de jazz.

Continuă să citești Vă place jazzul?

The Beatles – rockul scrie istorie

3357_the_beatlesThe Beatles reprezintă un remarcant edificiu muzical în istoria rockului ce a succedat cel de-Al Doilea Război Mondial. În mod incontestabil membrii formaţiei – John Lennon (vocal, chitară ritm), Paul McCartney (vocal, chitară bas), George Harrison (chitară solo) şi Ringo Starr (baterie) – au exercitat o influenţă colosală asupra tinerei generaţii, de la acel moment, din Anglia, SUA, dar şi în alte ţări, cele 1,1 miliarde de discuri vândute în întreaga lume servind drept mărturie în acest sens. Mai mult, în anul 2004, trupa a figurat, în cadrul revistei Rolling Stone, în topul celor o sută de artişti ce au manifestat un puternic impact în orizontul cultural-artistic din toate timpurile.

Iniţiativa formării unei trupe muzicale i-a aparţinut lui John Lennon care, în 1954, grupând o serie de amici de şcoală, creează The Quarrymen. Ulterior, în anul 1957, acesta este impresionat de o prestaţie originală a lui Paul McCartney, care reuşeşte să pătrundă astfel în formaţie. În următorul an, McCartney îl recrutează pe George Harrison, foarte cunoscut şi admirat pentru prestaţiile sale solistice la chitară.

Dar până a ajunge să deţină în 1960 acest nume, grupul de artişti a suferit o perioadă de timp mai multe schimbări. Astfel, până a fi statornicită sub emblema The Beatles, trupa a purtat anterior denumiri ca Moondogs, John And The Moondogs şi Silver Beatles. Raţionamentul denumirii sub care artiştii şi-au consolidat unicitatea constă în asocierea conceptului de insectă – beetle (idee inspirată din numele formaţiei Crickets, a lui Duddy Holly) cu cel de bătaie a măsurii – beat. Anul următor, decembrie 1961, îl aduce ca impresar pe Brian Epstein. Continuă să citești The Beatles – rockul scrie istorie

Serghei Vasilievici Rahmaninov – un pianist influent al secolului 20

rahmaninovSerghei Vasilievici Rahmaninov (n. 1 aprilie 1873, Novgorod, Rusia – d. 28 martie 1943, Beverly Hills, SUA) a fost un compozitor şi pianist rus legendar, care a emigrat după revoluţia comunistă din 1917, şi a devenit una dintre vedetele de concert cel mai bine plătite din timpul său, şi unul dintre cei mai influenţi pianişti ai secolului 20.

Serghei Rahmaninov s-a născut din părinţi aristocratici, aceştia deţinând mai multe moşii. Ambii părinţi ai lui Rahmaninov erau pianişti amatori, de la aceştia primind viitorul mare compozitor, primele lecţii, după care, la St. Petersburg, a luat lecţii de la Anna Ornatskaya timp de 3 ani înainte de prăbuşirea economică a părinţilor săi.

La vârstă de 12 ani Serghei Rahmaninov s-a mutat la Moscova, unde în urma studiilor cu Nikolai Zverev i s-a dezvoltat echilibrul muzical.

Rahmaninov a devenit un student valoros, terminându-şi studiul pianului cu un an mai devreme în anul 1891. Pentru a termina cursul de compoziţie cu Arensky într-un singur an, el a scris într-un act opera Aleko (bazat pe Ţiganii lui Puşkin), care a avut premiera la Teatrul Bolshoi în anul 1893, operă care a devenit foarte cunoscută.

Continuă să citești Serghei Vasilievici Rahmaninov – un pianist influent al secolului 20

Opera română – scurtă istorie a Operei Naţionale Române

Tradiţia teatrului liric românesc numără mai mult de două secole. Încă din 1772, la Bucureşti, era semnalată prezenţa unei trupe de operă. În 1836, concertul de sfârşit de an, dat de elevii Şcolii de Muzică şi Declamaţie, atragea atenţia nu doar asupra frumuseţii muzicii de operă ci şi a unor tinere talente precum Eufrosina Vlasto, care avea să facă o carieră internaţională. În cea de a două jumătate a secolului al XIX-lea mulţi alţi interpreţi români şi-au câştigat celebritatea pe renumite scene ale lumii. Faima unor interpreţi ca Elena Teodorini, Haricleea Darclee, Margareta Iamandi-Nuovina, Zîna de Nori, Grigore Gabrielescu, Dimitrie Popovici Bayreuth s-a creat într-un spaţiu cultural care a inclus Scala din Milano, Opera din Paris, Metropolitan-House sau Opera din Petersburg.

Opera Națională București
Opera Națională București

Tradiţia teatrului liric românesc numără mai mult de două secole. Încă din 1772, la Bucureşti, era semnalată prezenţa unei trupe de operă. În 1836, concertul de sfârşit de an, dat de elevii Şcolii de Muzică şi Declamaţie, atragea atenţia nu doar asupra frumuseţii muzicii de operă ci şi a unor tinere talente precum Eufrosina Vlasto, care avea să facă o carieră internaţională. În cea de a două jumătate a secolului al XIX-lea mulţi alţi interpreţi români şi-au câştigat celebritatea pe renumite scene ale lumii. Faima unor interpreţi ca Elena Teodorini, Haricleea Darclee, Margareta Iamandi-Nuovina, Zîna de Nori, Grigore Gabrielescu, Dimitrie Popovici Bayreuth s-a creat într-un spaţiu cultural care a inclus Scala din Milano, Opera din Paris, Metropolitan-House sau Opera din Petersburg.

Continuă să citești Opera română – scurtă istorie a Operei Naţionale Române

Aurelian-Octav Popa

aurelian-octav-popa
Sursa: http://www.fge.org.ro/ro/muzicieni/solisti/29-aurelian-octav-popa.html

Clarinetist, compozitor şi dirijor român de o deosebită valoare, maestrul Aurelian-Octav Popa  (n. 10 octombrie 1937 Amara, azi în Ucraina) se distinge în orizontul filarmonicii internaţionale ca cel dintâi instrumentist român care a obţinut Premiul I în străinătate, apoi la Budapesta, Birmingham, Utrecht şi Geneva. Prestaţiile sale de excepţie au la bază înalta pregătire în domeniu, acesta fiind absolvent al Conservatorului din Bucureşti, dar şi cursant al unor stagii de perfecţionare la Paris şi în SUA.

Experienţa în domeniu şi repertoriul extins, de la clasici la contemporani, conferă o anumită preţiozitate spectacolelor sale, piesa simbol din seria de compoziţii pentru clarinet solo fiind sonata Pasărea măiastră, a lui Tiberiu Olah.

 

Continuă să citești Aurelian-Octav Popa

„Primăvara omenirii” – compoziție și OM – Eugen Doga

Puțini de peste oceanele planetei noastre cunosc răspunsul la o întrebare cât se poate de geografică, iar când sunt întrebați de Republica Moldova, mai că i-ar zice Cricova, Mileștii Mici sau să o creadă parte a vreunui stat din îndepărtata și influenta vecinătate. Totodată, puțini știu că despre această țară se poate vorbi așa cum se vorbește despre muzică, pentru că ea s-a născut acasă, în Moldova, la 1 martie, 1937, odată cu primăvara, în satul Mocra, îmbrăcând haina unui suflet, pe nume Eugen Doga.

Eugen Doga, compoitor din Republica Moldova

 

Probabil Doga vine de la prima notă de pe portativ, înainte de a se trage din Transnistria, dintr-un sătuc sovietic pe vremea aceea, îndrăgind muzica, practic, ca pe o mamă a lumii interioare, acea în care poate trece toate vămile, neavând hotar și limite.

A ajuns, astfel, în sufletele tuturor, datorită primului pas măreț de a absolvi școala de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău timp de patru ani la mijlocul secolului al XX-lea. Cel de-al doilea pas a fost Conservatorul de Stat și Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu”, unde a studiat violoncelul și, respectiv, clasa de compoziție. Student fiind, își începe foarte devreme cariera de muzician în Orchestra Comitetului de Stat al R.A.S.S.M pentru Televiziune și Radiodifuziune, în calitate de violoncelist, pe care o va profesa timp de cinci. Se dedă artei predării, fiind profesor la școala de muzică al cărei absolvent a fost, „Ștefan Neaga”, carieră pe care o dedică următorilor alți cinci ani din viața sa.

Eugen Doga în tinerețe

 

Între timp, reușește să se afirme cu dexteritate în arta muzicală, acolo unde nu în zadar o făcea pe maestrul, pentru că urmează momentul său de glorie, când se afirmă pe scena internațională. Debutează în anul 1963, încă pe când era profesor și membru al colegiului redacțional și de repertoriu al Ministerului Culturii al R.S.S.M., cu un cvartet cu coarde. După ce și-a cucerit profesiunea, succesul îl cucerise și el, astfel urmându-l pretutindeni. Timpul și talentul îl transformă, apoi, în autorul unor lucrări de excepție, scriind muzică pentru filme, de estradă și de scenă, semnând, de altfel, și numeroase compoziții devenite șlagăre.

Eugen Doga, compozitor din Republica Moldova

 

„Primăvara omenească”, „Vocea omenească”, „Curcubeul alb” sunt cantatele care îi marchează cu aur cariera muzicală, servindu-i drept inspirație în crearea unei simfonii, cântece de estradă și pentru copii.

Avântul pe care-l cunoaște în domeniul filmografiei îl ridică pe culmile succesului, regăsindu-și numele printre cei mai renumiți compozitori cinematografi post-sovietici. Comedia Se caută un paznic reprezintă debutul muzicianului în arta filmografiei, la Studioul Cinematografic Moldova-Film, în 1967, compunând muzică pentru mai mult de 200 de filme: Singur în fața dragostei, Nunta la palat, Lăutarii, Șatra. Dulcea și tandra mea fiară este filmul pentru care Eugen Doga va scrie valsul ce va deveni, în 2014, una dintre cele patru capodopere muzicale ale secolului XX, ales de către UNESCO.

„Dulcea și tandra mea fiară”, secvență

 

Eugen Doga se face vinovat de dezvoltarea filmului de animație din Republica Moldova, realizând coloana sonoră pentru diverse pelicule, semnând totodată și muzica pentru o serie de spectacole, cum ar fi: Pe un picior de plai, Păsările tinereții noastre, Luceafărul ș.a.

                        Premii și titluri oferite artistului Eugen Doga

Încă din 1967, de pe când era profesor, i-a fost conferit titlul de Maestru Emerit al Artei din Moldova, Artist al poporului din R.S.S.M., iar în 1987 devine Artist al Poporului din U.R.S.S. Cu Premiul Ordonul Republicii și Omul Secolului XX (SUA) maestrul este decorat în anul 1997 și, respectiv, 1998, iar peste doi ani – cu Ordinul Steaua României, oferindui-se gradul de ofițer, în timp ce acum 9 ani, primește ordinul Pentru Merite în fața Patriei din partea Rusiei.

Eugen Doga și Vasile Iovu, 2007

 

De asemenea, în timp ce la Moscova i se conferă titlul de Doctor Honoris Causa, în Republica Moldova, anul 2007 este considerat „Anul Eugeniu Doga”.

Varietatea genurilor pe care Eugen Doga le abordează și le stăpânește cu lux dovedește faptul că în cosmologia muzicii, autorul de genialitate a cucerit un loc destinat unei stele, punându-și sufletul pe portativ, iar viața fiind un solfegiu. Emotivitatea pe care compozitorul o transmite prin fiecare vibrație sonoră comunică în toate limble, pentru fiecare ascultăror, indiferent de cultură, culoare, credință.

Anul acesta, Eugen Doga atinge vârsta octogenară, iar cu această ocazie, Ministerul Culturii din Republica Moldova a numit anul 2017 „Anul Eugen Doga”.

Toate florile lui!

 

Maria Dicusar