Baladescul la Radu Stanca

O, însă ce este trecerea unui

poet, dacă nu sfâşiere şi vis

cu care suav-înnoptatele Genii

îşi satură gravele corzi?

Ştefan Augustin Doinaş

Evoluția culturală a lui Radu Stanca

Mediul favorabil studiului în care s-a născut, influenţa pozitivă a fratelui său, Horia, cunoscut publicist clujean, care „îi deşteaptă admiraţia pentru literatura universală, îi urmăreşte îndeaproape evoluţia poetică, încurajându-l şi sprijinindu-i debutul artistic”, au contribuit fundamental la formarea şi manifestarea culturală timpurie a lui Radu Stanca. La vârsta de 15 ani scoate o revistă literară şcolară „Mâine” unde îşi va publica primele poezii (Flori de coline, Bibelou, Mi-e dor) , dar şi câteva recenzii. Ca student, colaborează la  revista „Symposion”, iar mai târziu, la revistele „Kalende” şi  „Vremea”, însă originalitatea sa este configurată deplin prin apariţia baladelor în „Revista Cercului Literar” de la Sibiu.

Resurecția baladei – dezideratul fundamental al Cercului Literar de la Sibiu

În eseul Resurecţia baladei, publicat în Revista Cercului Literar, nr. 5/ mai 1945, balada i se înfăţişează ca «o poezie lirică în care starea afectivă câştigă un plus de semnificaţie prin utilizarea unui material artistic învecinat (dramaticul)», baladescul reprezentând «în fond, o stare lirică dramatică», «o stare perpetuă de conflict dramatic», elementul dramatic fiind «de natură anecdotică», având «conflict cu semnificaţii poetice şi nu dramatice (ca în cazul poeziei pur dramatice)…». Acest eseu este considerat reperul central al artei poetice cerchiste, rolul acestuia fiind „să justifice creaţia baladescă deja bine reprezentată de către Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu”.

Poeţii Cercului Literar de la Sibiu – „antiburghezi şi anticalofili” – vizează depoetizarea,  intenţia de a aduce poezia în realitate, de a o transforma în revoltă propriu-zisă, în acţiune. Se renunţă la limbajul „poetic”, „rafinat” , iar spaţiul va fi reprezentat de „o lume periferică, violent banală, adeseori grotescă”. Resurecţia va fi, deci, nu numai estetică, ci si socială. Confruntate cu realitatea, miturile literaturii îşi dovedesc falsitatea şi convenţionalitatea. Radu Stanca nu încearcă o restaurare a speciei în sine; balada nu-i decât un mijloc poetic capabil să producă „o nouă emancipare a esenţialului împotriva neantului, a substanţei împotriva haosului”. „Considerată în sensul absolut contemporan al poeziei, ea va însemna elementul de ordine, de disciplină, obligatul artistic ce susţine complexul de sonorităţi lirice pe aceeaşi tonalitate de bază, în acelaşi consemn iniţial”. Concret, el împrumută liricului categoriile sale artistice specifice, epicul şi îndeosebi dramaticul.

Substanța baladescului din perspectiva unor critici literari

Unii critici, precum  Nicolae Balotă (Cercul literar, poezia şi arta poetică, în „Labirint”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970) sau Ion Vartic (Radu Stanca – poezie şi teatru, Editura Albatros, Bucureşti, 1978) considerau că elementul catalizator al baladescului ar fi atmosfera medievală a Sibiului. De altfel,  Radu Stanca scrie eseul Sibiu, Cetatea umbrelor, vorbind despre  starea de melancolie pe care o poate genera cadrul medieval. Petru Poantă este de părere că „medievalismul oraşului, de natură barocă, e un construct estetic, actualizat prin filiera romantismului german. El devine, cumva firesc, substanţa baladescului.”

Promovarea baladescului de către Radu Stanca

Radu Stanca promovează „un lirism complex,  în care „legenda (prin situaţii poetice sau mituri de invenţie proprie), istoria şi cultura (prin teme ce coboară îndeosebi în zarea medievală) şi prin peisajul real – de natură sau arhitectură – al locului, fuzionează într-o unitate de expresie dominată de evocarea nostalgică”.

Promovarea baladei reprezintă pentru cerchişti „revigorarea lirismului, presupunând comunicarea, în interiorul ei, a celor trei genuri (epic, liric şi dramatic); comunicarea fecundă între acestea produce baladescul, un proces osmotic în care transfigurarea tuturor elementelor („valorilor”) se face în sensul potenţării lirismului. Resurecţia baladei nu este realizată ca simplă întoarcere la forme artistice ale trecutului, ci printr-o combinare a formelor vechi cu cele noi”.

Nicolae Balotă afirma că balada „nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine – pe plan tematic – o naraţiune, ci un lied scenic”.  În fond, însuşi autorul mărturiseşte că „resurecția baladei nu însemnează numai emanciparea baladescului, dar si ridicarea tuturor acelor elemente poetice care, pe nedrept, au fost exceptate de la bucuria prefacerii apei în vin”.

Tipuri de baladă propuse de Radu Stanca

În eseul Resurecţia Baladei, Radu Stanca propune trei tipuri de baladă:

Lirico-dramatică (lamentaţia baladescă): Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, Lamentaţia poetului pentru iubita sa, Nocturnă, Pistolul, Tristeţe înainte de luptă, Un cneaz valah la porţile Sibiului etc

Legenda sau eposul (alegoria-legendară): Baladă studenţească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul şi călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor etc

Balada propriu-zisă (Balada celor şapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coşmarul tiranului, Domniţa blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea şarpelui, Sfatul ţării, Spada regelui etc.

„În lamentaţie, evenimentul anecdotic care provoacă starea lirică e doar un pretext, modalitatea aceasta fiind cea mai apropiată de liricul pur. Vocea auctorială aparţine poetului. Modelul clasic rămâne F.Villon. Radu Stanca însuşi produce asemenea lamentaţii baladeşti, singulare în poezia românească. Unele sunt denumite ca atare: Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, Lamentaţia poetului pentru iubita sa. În legendă, evenimentul, preponderent de factură epică, e predominant, însă nu exclude prezenţa poetului a cărui rol constă în nararea anecdotei şi în fabricarea decorurilor. În fine, balada propriu-zisă presupune retragerea cvasi-completă a poetului, locul fiind ocupat de evenimentul dramatic şi de personajele care îl interpretează. Balada devine un fel de spaţiu scenic.”

Baladele lui Radu Stanca- prezentare sintetică

Ştefan Augustin Doinaş consideră că „secretul poeziei baladeşti a lui Radu Stanca stă tocmai în virtuţile unei fantezii debordante şi totodată subtile”, poetul inventează „situaţii poetice noi”, „relevând tâlcuri inedite.” În Buffalo Bill  „aventura capătă semnificaţie existenţială”,  întrucât hoţii care vor să atace diligenţa în care credeau ca se află un bogat, constată că trebuie să se înfrunte cu însuşi Timpul.  În Capul de fată,  un voinic ce salva fecioarele de monştri este învins de balaur, deoarece al şaptelea cap al acestuia era cap de fată şi tânărul nu a îndrăznit să-l taie, dând dovadă de slăbiciune.

Personajele care populează baladele lui Radu Stanca sunt cavaleri, domniţe, regi visători, alchimişti, călăi sau hoţi de drumul mare, iar cadrul de acţiune al acestora  este castelul, sala tronului, tabăra ostăşească etc. Timpul este acela al unui trecut foarte îndepărtat sau al unui „ev mediu tenebros”. Poetul creează o lume ideală care „relevă necontenit antinomiile existenţei, surprinde eul uman pe un prag suprem al experienţei sale”. Baladele sale pornesc de la mici „situaţii poetice”, transformându-se apoi în mici scenete simbolice sau fantastice, expresive, desfăşurate în decoruri luxuriante.

În Arhimede şi soldatul este surprinsă ideea  libertăţii spiritului în faţa agresiunii forţei brutale. Poetul se închipuie Un cneaz valah la porţile Sibiului, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetăţii, încât nu simte cum un duşman îl înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707; într-o baladă studenţească îşi bănuieşte sfârşitul cântând moartea unui student inventator de visuri şi practicant de alchimii erotice.

Balada care a rămas în memoria „cerchiştilor“ şi a contemporanilor săi, îndeosebi, prin presentimentul thanatic de după „fantastica mască“ a eroului / autorului, este Corydon: „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche, / Atât de graţios port inelu-n ureche / Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta, / Sunt cel mai frumos din oraşul acesta. // (…) // C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea, / Fac baie în cidru de trei ori pe noapte / Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, / Pantofi cu baretă mi-ajută zveltețea / Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea. De fiecare dată „altul”, poetul rămâne mereu „acelaşi”, prin intermediul unei autentificări prin sine. Lirica măştilor din poezia lui Radu Stanca porneşte tocmai de la imaginea de dandy a propriei persoane, văzută în contextul liricii sale ca o mască. „Corydon”  e o apoteoză a exuberanţei eului liric, cuprins narcisist de admiraţie în faţa propriei frumuseţi, eul îşi ia înfățișări multiple, reunite sub semnul amurgului, timp al declinului, al umbrei şi al lipsei de aspirație: „Născut din incestul luminii cu-amurgul,/ Privirile mele dezmiardă genunea,/ De mine vorbește-n oraș toata lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul./ Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…/ Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,/ Prin parul meu vânăt, subţiri, trec ca aţa,/ Si toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa?/ De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase?/ Si nu-i chip să scap nici pe străzi mărginașe…”.

Fiinţa ciudată este supusă unui ritual strict al frumuseții: „C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,/ Fac baie în cidru de trei ori pe noapte,/ Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,/ ” Personajul are toți dinţii pudrați cu aur, într-o viziune caricaturală asupra lumii, fumează doar din pipe uriaşe, iar înfățișarea este demonică: „Prin lungile, tainice, unghii vopsite/ Umbrela cu cap de pisică rânjeşte,/ Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte”.  Personajul de basm este jumătate floare, jumătate om: „Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,/ Şi însăşi natura atotștiutoare,/ Ea însăși nu știe ce sunt: om sau floare?”

Textul se încheie simetric: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de grațios port inelu-n ureche,/ Si-atât de-nflorite cravata si vesta./ Sunt cel mai frumos din orașul acesta.”

Reflecțiile criticilor asupra operei lui Radu Stanca

În Radu Stanca – simboluri poetice, Mariana Brandl-Gherga observă că a trăi poetic această stare a creaţiei este, de fapt, o iniţiere „în durere şi în moarte precum în taina marii cunoaşteri”. Alexandru Ruja remarcă la Radu Stanca că acesta „şi-a trăit cu febrilitate existenţa artistică, într-o risipire spirituală apropiată de flacăra sacrificiului şi mereu la tensiunea înaltă a dăruirii”. Astfel, poezia lui Radu Stanca ni se dezvăluie ca o suferinţă: „Îmi trebuie o nouă suferinţă/ Ca să mă pot deprinde cu uitarea,/ Căci în furtună numai o furtună,/ Astâmpără, pe stânci, descătuşarea.[…](Ars doloris)

Nicolae Manolescu observa prezenţa în baladele lui Radu Stanca a câtorva „false balade”, care sunt forme de „lirică ascunsă”: „Sensul lor nici nu se află în limbă, în construcţie, dar în prezenţa celui care le însufleţeşte. Poetul pune în scenă, inventând decorul şi subiectul, el e autor şi personaj, Radu Stanca şi Regele visător. Baladele pure n-au nimic neobişnuit. E nevoie ca eroii să joace rolul poetului, să fie măştile lui, e nevoie ca Ioana d’ Arc, lamentându-se pe rug, Bufallo Bill sau domnul îndoliat din castelul în ruine, Arhimede, simţindu-se apărat de cercurile lui în faţa soldatului, să lase să se vadă dincolo de chipurile lor, chipul poetului, dincolo de drama lor, drama poetului”. Tot Manolescu este de părere că la Radu Stanca „eroii nu există: ei nu sunt decât măşti, autorul însuşi travestindu-se în ei; pentru a se ascunde sau pentru a se dezvălui mai bine ”: „Tot ce mica-mi inimă pofteşte/ Mi-e prilej de-orgii şi de festine.”(De-aş fi rege).

De altfel, poemele Trubadurul mincinos şi De-aş fi rege  dezvoltă „o filosofie a fericirii ludice”, poetul îşi creează o lume proprie, luxoasă şi iluzorie, peste a cărei splendoare se lasă, ca o umbră, melancolia.

Cornel Regman vorbea despre „măştile” lui Radu Stanca, sinceritatea poetului fiind asociată cu „sinceritatea artistică a actorului” care-şi joacă „până la incandescenţă ipostazele.”  Adevăratul portret al lui Radu Stanca, susţine un bun cunoscător al lui, Şt. A. Doinaş, este „acela pe care ni-l propune el însuşi în Trubadurul mincinos (…) şi în Corydon (…)”

Poezia lui devine o scenă imaginară, pe care poetul, cu multiplele lui măşti, se manifestă cu o dezinvoltură de-a dreptul actoricească

De fiecare dată „altul”, poetul rămâne mereu „acelaşi”, prin intermediul unei autentificări prin sine, pornind de la acea imagine de dandy şi sfârşind cu minciuna trubadurescă, în care descrierea imaginarului devine o realitate: „Eu am, iubito, – n Spania un castel./ Porţile lui sunt prinse-n căngi de aur/ Şi lângă fiecare stă un maur/ Cu fes de-argint, cu scut şi cu cercel.”(Trubadurul mincinos).  „Trubadurul mincinos” defineşte, cum o spune chiar titlul, o ipostază a eului, şi anume cântăreţul galant al iubirii prin care se propune un univers al iluziei, rod al unei pure fantezii.

Ştefan A. Doinaş afirmă că la Radu Stanca „limba sfântă românească nu este un simplu vehicul, ci substanţă sonoră a spiritualităţii noastre…” , şi, deplângând dispariţia prematură a bunului său camarad, se întreabă: „Noi, oare noi, fără gingaşul sprijin al celui răpit, am mai fi cântăreţi?”

Bibliografie:

Nicolae Balotă , Cercul literar, poezia şi arta poetică, în „Labirint”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970.

Nicolae BalotăPoezia, I, Ed. Acad., 1980.

Mariana Brandl-Gherga ,Radu Stanca – Simboluri poetice, Timişoara, Editura Marineasa, 1999.

Ştefan Augustin Doinaş, Poeţi români, Editura Eminescu, 1999.

  1. Negoiţescu, Scriitori contemporani, Editura Dacia, 1994.

Petru Poantă, Cercul literar de la Sibiu, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997.

Corel Regman, Cărţi, autori, tendinţe; EPL, 1968.

Alexandru Ruja, Radu Stanca – sentimentul tragicului şi tensiunea esteticului, în „Studii de literatură română şi comparată”, Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, vol. XXIII, 2007, p. 111 – 131.

Radu Stanca, Resurecţia baladei , în „Revista Cercului Literar”, I, nr. 5, 1945.

Dragoş Varga, Radu Stanca,  Sentimentul estetic al fiinţei, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005.

Ion Vartic, Radu Stanca – poezie şi teatru, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.

Bența Viorica

Relaţia dintre individ şi istorie la Marin Preda

Istoria este una dintre obsesiile mele şi, probabil, şi a altor scriitori.” (1)

Convins că „nu există prin definiţie istorie fără întâmplări sublime sau tragice” (2),  prozatorul Marin Preda mărturiseşte că, de copil, a avut revelaţia faptului că se va desprinde treptat de lumea satului în căutarea unui alt destin: „(…) Nu împlineam 10 ani când îmi doream din tot sufletul să nu mai fiu ţăran.” (3) . Cu toate acestea, este evident că originalitatea şi forţa creatoare a operei marelui scriitor sunt izvorâte tocmai din spaţiul ţărănesc primordial, cu tradiţii şi obiceiuri bine conservate, cu legi nescrise, dar respectate cu sfinţenie.

Omul – elementul central al operei lui Marin Preda

În creionarea noului destin, Marin Preda este nevoit să înfrunte valurile istoriei, de multe ori să se supună unor legi absurde şi să se integreze într-un sistem în care valorile umane erau „sugrumate”. Dar, în ciuda greşelilor istorice comise în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial, de către cei care au permis instalarea regimului comunist şi pe care apoi l-au slujit, distrugând democraţia şi libertăţile fundamental umane, Marin Preda a crezut mereu în frumuseţea morală a omului, pe care-l va considera elementul principal al creaţiei sale, afirmând că „oricare i-ar fi condiţia şi oricare situaţia cuvântului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul, sătul de propriile fapte, n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în ea chipul. Nu totdeauna e plăcut să te vezi aşa cum eşti. Dar nu poţi urca niciun fel de culmi morale şi ale conştiinţei, dacă nu ştii cum arăţi”. (4)

La Marin Preda, istoria îndeplineşte un rol major în existenţa şi în destinul omului, fapt care reiese din mărturisirile literare ale autorului, dar şi din întreaga operă artistică a acestuia. Istoria afectează atât viaţa individuală (familia, profesia, cercul de prieteni, cuplul), cât  şi cea colectivă (relaţiile socioprofesionale, activitatea politică, performanţele cultural-artistice ş.a.). Marin Preda consideră că în afara unor noţiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza n-ar avea niciun sens („fără istorie, literatura se asfixiază”). Datoria prozatorului este aceea de a alege „un erou al cărui destin individual să-l reprezinte sau să se confunde cu cel istoric şi social.” Tensiunea lăuntrică a operei lui Marin Preda este o ilustrare a acestei pendulări între timpul individual şi cel istoric, uneori cu efecte tragice pentru individ, drama lui fiind, cum se relevă în Imposibila întoarcere, una eternă, aceea că nu are „decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare.”  

Continuă să citești Relaţia dintre individ şi istorie la Marin Preda

De ce tinerii aleg să citească subliteratură?

Pășind în diverse librarii nu pot să nu rămân surprinsă și puțin dezamăgită când văd faptul că literatura clasică e ascunsă undeva într-un colț uitat iar cărțile noi apărute pe piață ori bestsellerurile sunt puse desigur, la vedere. Apreciez faptul că proaspeții autori sunt încurajați și nu neg calitatea cărților noi apărute pe piață, dar în acest articol vorbesc despre un anumit tip de cărți, acelea scrise doar pentru divertisment. Nu consider că o carte ar trebui să reprezinte doar o formă de divertisment pentru mase. Desigur, poate e plăcut să citim doar povești fericite, doar dialog și zero descriere, dar care e scopul? Ne ajută cu ceva acele cărți? Rămânem cu ceva din ele? Deși genul acela de cărți sunt extraordinar de prost scrise, surprinderea mea stă în faptul că tot mai mulți tineri aleg să le citească. O întrebare apare: de ce?

De ce subliteratura atrage?

Foarte mulți copii sau adolescenți refuză să citească. Toți am avut și avem anumite lecturi școlare alcătuite din cărți cu adevărat valoroase, literatură națională ori internațională adaptată vârstei fiecărui elev. Desigur, elevii refuză să citească acel gen de cărți. Părinții se mulțumesc să îi vadă că citesc ceva, orice. Măcar nu stau pe telefon. Astfel putem întâlni acel tip de tineri care se consideră educați doar pentru că au citit o dată „Suge-o Ramona!”. Da, acest gen de cărți prind. De ce? Pentru că nu există descrieri, dialogul e foarte simplu, personajele nu sunt complexe, cartea nu necesită activarea procesului de gândire iar pe alocuri e amuzantă. Nu judec cu nimic cărțile de genul acesta, dar fără supărare, eu nu le pot considera cărți. Se aseamană unui film la care te uiți duminică după-amiaza doar pentru a te relaxa. Și nu unul foarte bun. O carte ar trebui să te învețe ceva, o carte ar trebui să îți dea de gândit. Pentru asta citim. Pentru a ne forma un vocabular, pentru a primi anumite sfaturi prețioase în viață și pentru a deveni persoane mai inteligente. Când vine vorba de subliteratură, aceasta nu reușește să trezească niciun sentiment prea nobil în noi.

În ziua de azi, oricine poate scrie o carte

Da, chiar așa e. Ești pușcăriaș? Mai bine ai scrie o carte! Ai 10,000 de urmăritori pe instagram? Mai bine ai scrie o carte pentru a descrie călătoria inițiatică pe care a trebuit să o parcurgi până la numărul de 10,000! Nu prea ai dat pe la orele de română dar e vacanță și te plictisești? Mai bine ai scrie o carte! În ziua de azi, toți suntem autori. Eu cred că pentru a scrie o carte trebuie în primul rând să fi citit foarte mult la viața ta, și nu subliteratură. În al doilea rând, nu poți scrie doar de dragul de a scrie. Subiectul trebuie să fie unul serios, o problemă ce te macină de ceva timp ori ceva ce ai observat și crezi că mai mulți oameni ar trebui puși în temă. După cum și Eminescu spunea: „ E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, înșirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”.

Cum putem opri acest fenomen?

Cred că o campanie de promovare a literaturii clasice a lumii ar trebui inițiată. Tinerii ar trebui să înțeleagă că în ziua de azi, cele mai bune sfaturi le găsești în cărțile bune. Viața e prea scurtă pentru a citi subliteratură. Există autori mari, oameni cu adevărat geniali care au reușit să descopere ceva prin cărțile lor, care au reușit să schimbe oameni, mentalități, vieți. Nu putem să îi trecem cu vederea și să citim în schimb o poveste de dragoste siropoasă care e așa dulce încât ne face să ne dorim să devenim celibatari. Poate nu e la fel de relaxant să citim marea literatură, dar ne ajută. Am citit cărți care m-au frustrat, am citit cărți care m-au făcut să plâng și am citit cărți care m-au enervat, dar în final, acele sentimente pe care le-am trăit au fost cu adevărat constructive.

Haideți să nu mai citim subliteratură! Marii autori ne așteaptă, trebuie doar să îndrăznim!

 

Ecaterina Filimon

Pălăria- O nuvelă bulgară ce ne învață să ne uităm în ograda noastră

De curând am găsit în podul bunicilor o carte ce se anunța destul de interesantă, intitulată „Nuvele bulgare contemporane”. Am spus că se merită să o lecturez, deoarece nu am citit niciodată autori bulgari și poate voi descoperi vreo nestemată. Într-advăr, așa a fost. Cartea este plină de nuvele cu adevărat interesante și care oferă o lecție de viață cititorilor. Aceasta conține 33 de nuvele scrise de autori diferiți din secolul XX. Fiecare nuvelă păstrează stilul autorului și parcă te introduce într-o altă lume, de fiecare data schimbată. În acest articol vă voi povesti despre prima nuvelă pe care am citit-o în carte, intitulată „Pălăria”, de Alexandar Karparov. Poate voi stârni interesul mai multor oameni spre literatura bulgară, care este cu adevărat fascinantă.

Pălăriile

Acțiunea se petrece într-un anume restaurant. Un narator plictisit stă la o masă și studiază oamenii din jur. Își dă seama de faptul că deși vede acei oameni în fața lui, nu știe nimic despre ei. „Ce hram poartă și ce fel de oameni sunt? Care le-a fost trecutul? Oare ce le rezervă viitorul?”. După ce studiază cu atenție fețele oamenilor și coafurile femeilor, naratorul ajunge în final să studieze pălăriile agățate într-un cuier. Poate vă gândiți, naratorul era cu adevărat plictisit. Ei bine, chiar așa era. Chiar și el admite. Totuși, nu asta e important în nuvelă.

Ipotezele

Naratorul ajunge la tot felul de ipoteze și descoperiri. După cum putem analiza fața unui om și ne putem da seama dacă e trist sau fericit, sau mai mult, poate dacă e un om bun sau rău, naratorul crede că un alt mod de a analiza o persoană e după pălăria pe care o poartă. Desigur, în ziua de azi puțini sunt tinerii care mai poartă pălării, dar în trecut, să ai o pălărie era obligatoriu, mai ales pe timp de iarnă. Pălăriile analizate erau de tot felul și de toate culorile: gri, verzi, negre, maro, noi, vechi, ponosite etc. Dintre toate pălăriile agățate, naratorul se oprește totuși asupra uneia: o pălărie gri, veche, murdară și deformată. Inevitabil, se gândește că posesorul trebuie să fie o persoană cu adevărat neglijentă. O persoană care nu pune preț pe aparențe și care poate este într-o stare financiară nu prea fericită. De asemenea, omul părea să fie destul de comunicativ deoarece pălăria părea deformată fix pe locul unde un om și-ar pune mâna pentru a ridica pălăria. Desigur, e un semn de respect să îți ridici pălăria de pe cap când saluți un om, deci persoana în cauză trebuia să fie respectuoasă.  Naratorul concluzionează că pălăria cu siguranță trebuie să aparțină unui om trist și singuratic, deoarece un om vesel ține ca pălăria să fie curată și călcată impecabil. Dar un gând îl străfulgeră. Poate omul e de fapt vesel și are mulți cunoscuți dar el doar încearcă să inducă lumea în eroare purtând așa o pălărie.

Descoperirea

Tot analizând nefericita pălărie, omul observă că în restaurant mai rămăseseră foarte puțini oameni. Dând să plece, acesta nu își mai poate găsi pălăria. Chelnerul totuși îi recuperează pălăria care stătea agațată în cuier și nu mică îi fu surprinderea când observă că pălăria analizată era de fapt… pălăria lui. Când întrebă chelnerul cum de a ghicit acesta răspunde: „Dexteritate profesională”. Omul pleacă stupefiat din restaurant gândindu-se că tot acest timp nu a fost în stare să își recunoască propria pălărie. Făcuse multe aprecieri eronate la adresa propriei persoane și hotărî să nu se mai ocupe niciodată de pălăriile semenilor și să nu se mai lanseze în „întreprinderi” de acest fel. A doua zi își cumpără o pălărie nouă, tot cenușie.

Concluzii

Prin această scurtă nuvelă autorul vrea să ne servească o lecție. După cum spune și proverbul „nu judeca o carte după coperți”, e foarte ușor să judecăm un om. Îl putem judeca după înfățișare, haine sau pălării,dar de foarte multe ori aprecierile noastre sunt complet eronate. Nu există o formulă care să măsoare nivelul de bună-voință ori de fericire a unui om. Oamenii sunt ființe atât de complexe, e imposibil ca un obiect vestimentar sau chiar un gest să trădeze totul despre ei. Psihologi putem să ne dăm toți când vine vorba de alte persoane, dar e mai greu să ne analizăm pe noi înșine. Desigur, asta ar trebui să fie principala noastră preocupare: felul în care putem să ne dezvoltăm noi ca persoane, felul în care ne putem înțelege pe noi mai bine. Să ținem cont de prețiosul sfat pe care ni-l dă autorul și să avem grijă, poate încercând să analizăm pălăriile altora ne vom trezi analizând pălăria noastră care poate e mai ponosită decât a celorlalți.

 

Ecaterina Filimon

 

 

Franz Kafka și Existența Omului-Insectă.

Am început să citesc nuvela „Metamorfoza” de Franz Kafka într-o zi toridă de vară. Am vrut de mult să îl citesc pe Kafka deoarece îmi place literatura fantastică și în general, cărțile profunde, care lasă o amprentă în noi într-un fel sau altul. Vreau să spun că nu m-a dezamăgit. Tot ce am căutat în această nuvelă am găsit, ba chiar mai mult. Desigur, am început să o recomand prietenilor și cunoscuților și nu mică mi-a fost mirarea când am observat că fiecare persoană înțelegea ceva diferit. Pe unii nu îi impresiona prea mult iar alții înțelegeau din ea altceva față de ce înțelesesem eu.

Scurt rezumat

Nuvela este, fără dar și poate, inedită. Un anume Gregor se trezește într-o dimineață într-un corp de insectă. Gregor era un simplu muncitor, avea un job care îi displăcea dar totuși lucra pentru a-și întreține întreaga familie, mama, tatăl și sora. Familia descoperă incidentul, îl tratează cu răceală și încep să-i poarte de grijă lui Gregor până când acesta moare. Totul revine la normal.

Absurdul

Desigur, oricare om care s-ar trezi mâine dimineață într-un corp de insectă nu ar putea să nu se panicheze și să nu înnebunească chiar. În această nuvelă totuși, totul decurge normal și firesc. Gregor observă că e insectă, dar se gândește mai mult la cum va reacționa șeful la faptul că a întârziat la muncă. Deși îi era fizic imposibil și să se ridice din pat, gândurile lui erau la cum va putea prinde un tren mai repede pentru a ajunge totuși la muncă. Căuta să găsească o soluție pentru a le explica tuturor că asemenea evenimente nu sunt prevăzute, și că se poate întâmpla oricui. Șeful ar fi putut înțelege. Nici momentul în care observă că nu mai poate vorbi nu îl sperie prea tare. Putea să fie totul din cauza unei răceli. Când familia observă că Gregor s-a transformat într-un gândac imens, lucrurile intră foarte repede în firesc. Deși la început surprinși, aceștia nu încearcă să găsească motivul ori să facă ceva mai mult, ci doar se mulțumesc să îl închidă în cameră. Sora sa Grete, îi arată compasiunea prin faptul că îi aduce mâncare în fiecare zi. Straniu, personajele acestei nuvele tratează totul firesc, deși evenimentul era cu adevărat straniu și grotesc. Absurdul stă în această atfmosferă construită de Kafka, în care deși situația e cu adevărat gravă, viața își urmează cursul normal.

Minte versus trup

Deși Gregor s-a metamorfozat într-un gândac, mintea a rămas cea umană. El știa foarte bine ce are de făcut, își aducea aminte de viața precedentă și înțelegea tot ce vorbeau oamenii. Faptul că nu mai avea corpul de înainte era singura diferență pe care o putea observa. Îl surprindea și faptul că nu îi mai place laptele, acesta fiind în trecut alimentul său favorit. Cu timpul însă, mintea sa umană începe să sufere și ea anumite transformări. Dintr-o dată, lui Gregor îi plăceau locurile strâmte și întunecoase, îi plăcea mâncarea alterată și avea o dorință nestăpânită de a se cățăra pe pereți. Greta observând aceste ciudate deprinderi se gândește că poate ar fi mai bine să scoată tot mobilierul din cameră pentru a-i oferi gândacului mai mult spațiu de desfășurare. Deși pe Gregor îl încântă ideea la început, acesta suferă o decepție când realizează că nu se va putea despărți de toate obiectele care constituiau dovada existenței sale anterioare în formă umană. Dacă până și amintirile ori obiectele sale dragi ar fi fost scoase din cameră, scopul existenței sale, tot ce a încercat el vreodată să întreprindă ar fi pierdut. Totuși, el nu poate să oprească asta.

Înstrăinarea

Faptul că Gregor nu mai era fizic om îl scosese total din societate. Deși el gândea ca un om, aspectul fizic era mult mai important. Faptul că nu putea să vorbească și să comunice trăirile lui îl făceau total irelevant pentru toți cei din jur. La un moment dat, camera sa devenise un fel de depozit al lucrurilor vechi și nefolositoare. La fel ca el. Irelevant, nefolositor, nedorit. Exact ca un gândac. Gregor nu mai reprezenta un membru al familiei, nu mai aducea bani în casă, nu mai contribuia cu nimic în societate și astfel familia mai devreme sau mai târziu a realizat că ar fi mai bine dacă Gregor ar muri, deoarece Gregor, nu mai era tocmai Gregor. Nimeni nu s-a gândit la faptul că el încă simte și gândește la fel. Această înstrăinare totuși, a început poate chiar de dinainte de metamorfoză.

Concluzii

Părerea mea e că fiecare om se poate metamorfoza. Când nu avem curajul să punem piciorul în prag și ne complacem într-o situație neplăcută, ajungem să devenim ca acei gândaci care nu pot fi de folos nimănui. Kafka oferă omenirii prin această nuvelă o lecție dură despre umanitate, societate și condiția omului care se complace într-o situație din care nu poate evada, indiferent de eforturile pe care le face.

 

Ecaterina Filimon

Artwork by: Mario Jodra.

Paul Lucian Letzner – Dezertor din lagărul comunist

Dezertor din lagărul comunist, cartea cea mai recentă a inginerului Paul-Lucian Letzner, nu și ultima – bănuim că va mai scrie – se adaugă celorlalte şase volume de proză (Și diavolii mor cândva, Jertfa uitată – Haiducii Dobrogei, Jurnal de destin, Meșterul Manole redivivus (Mănăstirea Chiajna-Giuleşti), Povești luate de ape (Ada Kaleh), Taina strămoșilor) cu ajutorul cărora autorul consideră că-și va plăti datoriile morale față de România, din care a fost nevoit să evadeze în lumea liberă, pentru a-și împlini destinul pe care l-a visat încă din copilărie.

Continuă să citești Paul Lucian Letzner – Dezertor din lagărul comunist

Mănăstirea din Parma, de Stendhal

Când vorbim despre Mănăstirea din Parma putem afirma, cu siguranță, că reprezintă o capodoperă a lui Stendhal. Cartea este un roman care se încadrează cu brio în categoria romanelor care-ți rămân veșnic în minte. Mai departe vă voi explica de ce.

Continuă să citești Mănăstirea din Parma, de Stendhal

Controlul minții în romanul „1984” – contribuțiile tehnologiei și vocabularului

Controlul minții este subiectul care fascinează omenirea de veacuri. Inițial s-a început cu cercetarea mecanismului gândirii. Cum funcționează, ce factori îl influențează, cum anume poate fi stimulat și alte asemenea întrebări au fost subiectele principale ale multor lucrări filosofice. Însă, îndată ce mecanismul gândirii a fost deslușit sau măcar în parte explicat, noțiunile aflate au început a fi aplicate și testate în vederea obținerii de rezultate în alte subiecte direct legate de acesta. Unul dintre ele este, desigur, controlul minții.

Poster „Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine” sursa: Wikipedia

Continuă să citești Controlul minții în romanul „1984” – contribuțiile tehnologiei și vocabularului