Ion Ghelu Destelnica

The Gehl surname is noted in documents as far back as the 17th century and is carried in the lands of southern Germany, Saxony, and Transylvania. Among the Saxons of Transylvania was the Gehl aus Arbegen family, from which Master Ion Ghelu Destelnica originated.

Coincidence, or rather destiny, led Peter Gehl aus Arbegen and his wife Anna to move from Agârbiciu near Sibiu, in the Kingdom of Romania, to Oltenița around the end of the 19th century. There, on the banks of the Danube, they obtained naturalization, and two sons were born to them. As noted by the Bucharest Parish Office of the Evangelical Church, Johann Gehl, the younger of the boys and the father of the master, was born on March 24, 1900, and was baptized in the evangelical rite.

After finishing primary school, Johann Gehl – now „Johan Ghel,” following Romanian spelling norms – along with his brother Peter, was sent by their parents to Germany to learn the trade of locomotive mechanic. The First World War caught the boys in Wilhelm II’s Germany, from where they returned qualified and experienced in their work, only after the peace of Buftea-Bucharest.

Back home, Johan and Peter joined the CFR (Romanian Railways) and settled in Fetești. One day, they thought to go to a tailor shop in Fetești to each order a suit. As soon as Johan entered the tailor’s shop, his gaze fixed on the dark eyes of an apprentice there. And fixed it remained, as they ended up getting married.

The girl’s name in documents was Gherghina, but people in the village called her „Lina of Neculai,” after some ancestor named Neculai her family might have had. Lina’s father, Dănilă Neculai, was from Stelnica, about two hours’ peaceful walk from Fetești. Dănilă had married Maria, a „poor thing,” as Master Ion Ghelu Destelnica later testified, so not having much land to work, Lina found it wiser to apprentice at a tailor shop in Fetești.

Through the agricultural reform of the summer of 1921, the authorities decided that young people should be given a decent plot of land, and God blessed them in the fall, leaving Lina pregnant. But the greatest burden came when Johan suffered a work accident, after which the doctors of the time didn’t give the young man much time to live.

Johan passed away, and the Ghelu family still keeps in memory a story from Lina. Winter had passed, and spring had brought trees into bloom. In that April of 1922, the apple and plum trees were in blossom, and Johan, increasingly weakened, went out into the garden for the last time. The lad had been marked both by the horrors he had heard the Germans of Mackensen commit in the bombings against civilians a few years earlier and by the post-war xenophobia of the Romanians. It wasn’t easy to be Protestant and bear a German name in those years, so Johan asked Lina to have the child she was carrying baptized Orthodox, to bear his name, but to still give him a common, Romanian name.

Johan passed away shortly thereafter, at almost 22 years old. A few weeks later, on May 7, 1922, Lina and Johan’s child was born. They named him Ion, a Romanian name, as his father wished. But we know him by the name on his books, Ion Ghelu Destelnica.

Ion Ghel attended primary school in Stelnica, and because she had meanwhile opened her own luxury tailor shop, Lina could support him to attend high school in Fetești. His literary pursuits are now well known, and a literary career is already foreseen for him.

However, the country enters the Second World War, and the young man is sent to the front. There, he directly experiences both the heroism and the horrors of war, which he will later write about in his published plays: „Symphony of Stone,” „Ballad of the 44,” and „Entry into Time,” as well as in the ones that remained unpublished, like „Clay Skylark.”

Back home, young Ion Ghel wanted to complete his studies and go to college. But the family’s land and his mother’s status as a „small bourgeois,” the owner of a tailor shop, did not fit with the rigors of the time.

Since Ialomița County was among the first counties where collectivization had begun, for her son to be accepted to college and to prove that he had „healthy origins,” Lina gave the land to the collective, gave up the business, and stayed to work as a „cooperative craftsman” in the tailor shop where she had been the owner.

Thus, Ion Ghel became a student at the Art Institute of Iași, specializing in theater, which he graduated from in 1949. During his student years, he also engaged in intense literary activity, published poetry, was awarded for the novella „Ion the Man,” and participated in founding the Iași branch of the Writers’ Union, a union in which he remained a member for life. To honor the commune of Stelnica where he was born, during this period his works were published under the pseudonym „Ion Destelnica.”

In 1942, the Antonescu government intensified efforts to build the Bumbești-Livezeni railway line, but the costs of the war caused activities to stagnate, and by 1946, barely over 50% of the work had been completed. Petru Groza’s Communists, realizing the importance of the project, mobilized large masses of workers to complete the work. But the people were uneducated, unable to read, and accidents were frequent. Thus, in parallel, the Communists began an extensive literacy campaign, during which thousands of workers on the construction site were also taught to read and write.

In the summer of 1948, student Ion Ghel became a foreman at the Bumbești-Livezeni construction site and here he began his career as a teacher, working with his mind and soul, for which the Communists decorated him with the distinction of pioneer of the VI Science Brigade. Then, although he had not yet finished college in Iași, he enrolled in parallel at the Bucharest Institute of Cinematography, in the screenwriting section, which he graduated from in 1950.

An encounter with Tudor Arghezi and his advice prompted him to change his name and become as we know him, Ion Ghelu Destelnica.

In 1951, fate brought Ion Ghelu Destelnica to Bacău, where we find him as an actor at the State Theater until 1956. Then, from 1956 to 1961, we find him as the chief methodologist in the Education and Culture Section of the Bacău Region. In this role, the master led, coordinated, and organized the theatrical activities of the cultural houses and cultural centers in the current counties of Bacău and Neamț.

From 1961 until his retirement in 1982, Ion Ghelu Destelnica worked as a theater professor at the Popular School of Art in Bacău.

Sînică Vrânceanu

Clădirile vechi ale Romanului, comori arhitecturale ale României. Printre ele se numără Casa Celibidache și Casa Ioachim

Orașul Roman are câteva clădiri de referință națională, acestea fiind trecute, de altfel, pe lista monumentelor istorice şi de arhitectură din judeţul Neamţ. Unele dintre acestea au fost lăsate în paragină ani de zile din cauza legislației care nu permite reabilitarea lor sau a lipsei de finanțare.

Casa Celibidache

Casa Celibidache (Casa Vornicului Done) a fost retrocedată moștenitorilor fostului mare compozitor după 1990. Aceștia plănuiseră inițial să o reabiliteze și să deschidă acolo un muzeu dedicat celebrului compozitor și dirijor. După o estimare a costurilor, moștenitorii și-au dat seama că nu pot suporta costurile și au cedat clădirea în favoarea Primăriei din Roman.

Casa Celibidache FOTO www.ziarulderoman.ro

Municipalitatea s-a lovit de aceeași problemă a finanțării, costurile ridicându-se la câteva milioane de lei. În 2019, clădirea a fost introdusă pe lista de proiecte de la Compania Națională de Investiții (CNI), care a aprobat documentația pentru finanțarea lucrărilor de modernizare. Casa Celibidache va fi inclusă, ulterior, în circuitul muzeal județean, imobilul urmând să fie dotat corespunzător pentru a pune în valoare viața celebrului dirijor și compozitor Sergiu Celibidache.

Clădirile bisericilor armeană şi ortodoxă

Lipsa fondurilor necesari reabilitării a afectat și clădirile bisericilor armeană și ortodoxă. Prima a intrat în proprietatea Arhiepiscopiei Armene din Bucureşti, iar o vreme a funcționat acolo și Clubul Copiilor şi Elevilor. Clădirea se află într-o stare avansată de degradare, iar propunerile făcute de autorităţile locale de la Roman nu au fost acceptate la acel moment de Arhiepiscopia Armeană din Bucureşti.

În schimb, Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului și-a anunțat intenția de a demara lucrările de restaurare a Spitalului Vechi din Roman. Proprietate a Parohiei „Precista Mare”, din 2011, vechea clădire a spitalului, un simbol al oraşului Roman, ridicată în stil neoclasic romantic, pe două nivele, cu firide şi mici turnulețe crenelate, se află, de asemenea, într-o avansată stare de degradare.

Casa Ioachim

Casa Ioachim a fost salvată de la ruină. Lucrările de renovare au început în 2012 şi au fost finalizate în 2015. Clădirea în care funcţionează Biblioteca Municipală „George Radu Melidon” se află în patrimoniul Primăriei Roman din 1900. Reparațiile făcute după cutremurele din 1977 şi 1986 au fost superficiale, de aceea s-a impus un proiect amplu de restaurare a clădirii. Proiectul de reabilitare a început în 2012 şi s-a finalizat în 2015.

Casa Ioachim FOTO www.ziarulderoman.ro

Casa «Vasile Ioachim» a primit această denumire de la numele primului proprietar care a adus meșteri francezi pentru a o construi. În nișele de pe fațadă vestică se află statui din teracotă, foarte bine păstrate, care reprezintă zeiţa frumuseţii și cea a abundenţei. Cel mai spectaculos element al arhitecturii îl reprezintă holul de la intrare cu multiple elemente decorative și valoroase picturi în ulei. Negustorul Vasile Ioachim a adus meşteri francezi pentru a o construi în stilul specific arhitecturii clasice franceze. Unicat în Moldova este turnul de influență florentină.

Corpul B al Colegiului Naţional „Roman-Vodă

Corpul B al Colegiului Naţional „Roman-Vodă” a intrat în reabilitare după ce intemperiile și cutremurele i-au accentuat starea de degradare.

Corpul B al Colegiului Naţional „Roman-Vodă”  FOTO www.ziarulderoman.ro

Lucrările de reabilitare au început în 2009, fiind oprite un an mai târziu, din lipsă de fonduri. Lucrările de reabilitare au fost încheiate în 2015. Clădirea are o valoare istorică şi arhitecturală deosebită, fiind construită la cererea prințeselor Maria Sturza și Ecaterina Cantacuzino.

Roboții înlocuiesc munca omului în agricultură

De cel puțin 20 de ani tot auzim: „Avem șomeri, dar câmpurile stau nelucrate! Cine vrea să muncească, găsește de muncă în agricultură!”. Să fie oare așa, să fie agricultura un domeniu care să aibă cu adevărat nevoie de forță de muncă? Sau e adevărat că roboții înlocuiesc munca omului în agricultură?

Statisticienii spun că vom ajunge în jur de 10 miliarde de oameni pe planetă până în 2050. Acum suntem vreo 8 miliarde, asta înseamnă că cele 2 miliarde de oameni în plus vor trebui și ei să mănânce, deci agricultura va prospera. Atunci de ce nu se întâmplă treaba asta și în România. Acest lucru nu se întâmplă în primul rând din cauză că produsele agricole s-au ieftinit mult în ultimul secol, iar costul cu forța de muncă a crescut de asemenea. Iar asta o să vedem mai jos.

Productivitatea în agricultură

Mulți dintre noi trăim cu imaginea aceea idilică a bunicilor și străbunicilor noștri care erau țărani, munceau în agricultură și trăiau din munca câmpului.

În romanul Moromeții, în pasajul în care Achim vrea să plece cu oile la București, Ilie își face o socoteală cam cât grâu va recolta în toamnă: „[…] în fine, la nouă pogoane, cinci duble claia, ori zece clăi, cincizeci. Ori nouă, patru sute cincizeci de duble de grâu.”

Cum o dublă de grâu cântărea până în 15 kg, înseamnă că Moromete scotea pe 4,5 hectare (9 pogoane) cam 6.750 kg de grâu. Adică o productivitate de aproximativ 1,5 tone la hectar. Cum prețul grâului în piețe e astăzi în jur de 1 leu pe kilogram – ca să nu vorbim de prețul en-gross, care e mai mic, înseamnă că toată recolta lui Moromete, în banii de astăzi, valora 6.750 de lei. Asta înseamnă că (la prețurile de astăzi) întreaga familie a lui Moromete ar trebui să trăiască cu doar 563 de lei pe lună, desigur, fără să-i mai rămână bani să plătească… fonciirea.

În prezent, în România, salariul minim brut pe economie este de 2.230 de lei, din care muncitorul rămâne cu 1.346 de lei net. Asta înseamnă că, pentru a plăti un om cu 1.346 de lei net pe lună și să poți să-i acoperi salariul din valoarea grâului vândut, el ar trebui astăzi să muncească singur vreo 18 hectare, adică de patru ori mai mult decât muncea întreaga familie a lui Moromete.

În prezent, fermierii din România scot la grâu o productivitate la hectar între 4 și 7 tone. Dacă luăm doar valoarea medie de 6 tone la hectar, pe care o obțin fermierii de top, care au utilaje performante, fără să mai luăm în calcul costul de întreținere și combustibilii, tot ne rezultă că pentru a plăti un muncitor în agricultură cu 1.346 de lei, acesta ar trebui să lucreze măcar vreo 4-5 hectare singur. 

Luând în calcul costul cu combustibilii și cu întreținerea utilajelor, ca un fermier să poată plăti un muncitor cu suma decentă de 2.000 lei net pe lună, ar trebui ca acel muncitor să-i lucreze vreo 10 hectare și să se priceapă să folosească toate acele utilaje. 

Cartea Recordurilor consemnează în undeva, în Noua Zeelandă – în 2017, s-a depășit productivitatea de 17 tone la hectar. Dar o astfel de productivitate s-a atins experimental, în condițiile în care s-au folosit semințe scumpe și tehnologie extrem de sofisticată.

În Germania, se depășește frecvent productivitatea de 7 tone la hectar, dar în condiții tehnologice mult superioare celor din România și cu un număr mult mai mic de „oameni la hectar”.

 

Avantajele robotizării în agricultură

Tendința generală în agricultura modernă intensivă este de a înlocui forța de muncă slab calificată, care are de executat sarcini lente, repetitive și plictisitoare …cu roboți și a încadra în compensare angajați mai pregătiți, care, pe lângă cunoștințele solide de agricultură, au competențe în utilizarea și programarea computerelor.

E drept, agricultura robotizată are de depășit multe provocări, pornind de la însămânțarea câmpului și pulverizarea de fertilizator direct la rădăcină (pentru a folosi cât mai puțin îngrășământ), trecând prin irigarea terenului și controlul buruienilor, până la recoltare, sortare și ambalare.

Surprinzător, recoltarea și culesul reprezintă în prezent domeniile de dezvoltare ale roboticii agricole în care progresul este cel mai evident. Utilajele supersofisticate sunt prevăzute cu camere video și mecanisme de procesare 3D cu care determină locația precisă a produsului, sunt legate online la baze de date cu informații care să le ajute să evalueze gradul de coacere și sunt prevăzute cu brațe precise și flexibile cu ajutorul cărora desprind fructul de pe creangă sau seceră grâul.

Viteza cu care aceste utilaje recoltează depășește de departe viteza de lucru a unui om experimentat precum și acuratețea acestuia. Mai mult, pierderile și cantitatea de deșeuri este mult mai mai redusă decât atunci când recoltarea ar fi făcută de oameni.

Roboții specializați din irigații sunt dotați cu senzori prin care înregistrează temperaturi și umiditate, atât din sol cât și pe cea din aer și rulează softuri care le ajută să ia decizia de a acționa sau nu în funcție și de o serie de alți factori, cum ar fi intensitatea luminii și a vântului, praful din aer, oscilațiile de temperatură.

Desigur, în agricultură, domeniul informaticii și al tehnologiei calculatoarelor nu se limitează la munca efectivă din câmp. De zeci de ani, informatica a servit agriculturii efectuând calculele necesare prognozelor meteo. 

Tehnologia GIS, care se ocupă cu cartografierea și modelarea suprafeței terestre și cu realizarea unor baze de date complexe, nu servește doar la „orientare în teren” a roboților, ci, pe baza datelor înregistrate în timp, ajută inclusiv la monitorizarea și realizarea de prognoze referitoare la evoluția unor fenomene cum ar fi deșertificarea. Iar tehnologia GIS legată online cu senzorii din meteorologie ajută la identificarea în timp real a zonelor unde riscul de inundație este iminent. Cu suportul tehnologiei GIS și cu informațiile colectate în timp real de pe bursele de mărfuri, în cazul unei inundații iminente, inteligența artificială poate alege instantaneu care este terenul pe care trebuie să-l inunde, ca pagubele economice să fie cele mai mici.

Cu ajutorul tehnologiei computerelor, fermierii au acces rapid la informații diverse de la starea vremii la prețul grâului ori la preferințele consumatorilor, după cum tot ajutorul tehnologiei computerelor, fermierii pot cere inteligenței artificiale să decidă singură când este momentul optim ca roboții să însămânțeze ori să recolteze. 

Peste 30 de ani vom fi 10 miliarde de oameni pe planetă, iar agricultura va trebui să ne hrănească pe toți. Dar acest lucru nu se va mai datora, ca în trecut, muncitorilor din câmp, ci informaticienilor și inginerilor din tehnologia computerelor.

Cu peste 6.000 de ani în urmă, oamenii au domesticit calul, iar acest lucru a însemnat un salt uriaș pentru agricultură. Înlocuind, cu forța fizică a unui singur cal, efortul fizic al mai multor oameni, activități cum ar fi aratul sau transportul cerealelor s-au realizat mult mai eficient și productivitatea a crescut. Dar omul care mâna calul i-a făcut inutili pe oamenii care mai devreme trăgeau la plug. Astăzi informaticianul a „domesticit” robotul și foarte mulți dintre cei care făceau muncă fizică repetitivă în agricultură au devenit indezirabili.

Bâlea Lac, minunea din inima munților Făgăraș

Încă din anul 1932,  lacul Bâlea și o suprafață de circa 180 de hectare din jurul acestuia au fost declarate rezervație naturală. Cea mai veche atestare a unei ascensiuni în acest masiv a fost consemnată de către doctorul G. Lindner în jurul anului 1700, în regiunea Bâlea-Valea Doamnei. Înainte de anul 1750 o nouă mențiune vorbește despre prezența în zonă a căpitanului Jacob Zultner, cu scopuri geografice și legate de trasarea graniței.

Un rol important în promovarea turismului l-a avut în această zonă Societatea Carpatină a Transilvaniei (SKV) – Siebenbürgischer Karpatenverein – înființată la Sibiu în anul 1880. SKV a construit mai multe drumuri de acces în munte, a efectuat un număr important de marcaje și a organizat numeroase ascensiuni de vară și iarnă, multe dintre ele în premieră.

În anul 1975, în zonă a fost amenajată o telecabină pentru facilitarea accesului la cabană și la traseele de creastă.  În anul 2006 a fost construit în apropierea lacului Bâlea primul hotel de gheață din Europa de Est sub forma unui iglu cu 16 locuri. Hotelul de gheață este construit, de altfel, în fiecare an, în timpul iernii, din blocurile de gheață scoase din lacul Bâlea.

În zona Bâlea Lac sunt numeroase puncte de atracție turistică, printre acestea numărându-se Cascada Bâlea, râul Bâlea, Lacul Capra, Cabana Bâlea Lac, hotelul de gheață, precum şi biserica de gheaţă, care se construiesc anual pe lacul Bâlea. Turiștii pot admira în drumețiile lor capre negre, cerbi carpatini, marmote, vulpi și ursoaice cu pui.

Punct de plecare spre cel mai înalt vârf din România

De asemenea, de la lacul Bâlea se poate ajunge la cel mai înalt vârf din România, Vârful Moldoveanu, la Vârful Negoiu și la Vârful lui Buteanu. În zonă există o întreagă varietate de opțiuni pentru petrecerea timpului liber, pornind de la drumeţii, alpinism, ciclism, zbor cu parapanta, pescuit,vânătoare sau bungee-jumping,  în timp ce iarna turiștii pot face schi, precum și  snowboarding, alpinism, patinaj și snow park.

Un astfel de punct turistic atât important nu putea să nu fie legat de o legendă. Conform unor povești din vechime, se spune că numele lacului se trage de la un cioban curajos pe nume Bâlea, care a ajutat un împărat să-şi înfrângă adversarul şi astfel a primit permisiunea de a se căsători cu fiica împăratului. Într-una din zile, când tinerii se aflau pe munte, o furtună mare i-a împins în lac, iar de atunci lacul poartă numele de Bâlea Lac.

Cascada Bâlea, cea mai frumoasă cădere de apă din România

Un loc care îți va tăia respirația este Cascada Bâlea, situată între vârfurile Moldoveanu şi Negoiu. Cascada te va copleși cu frumuseţea de nedescris a prăvălirii apei sale pe o distanță de 50-60 metri. Este considerată cea mai frumoasă cădere de apă din România.

Cascada Bâlea FOTO cunoastetitara.md

Continuă să citești Bâlea Lac, minunea din inima munților Făgăraș

Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman, un monument de Cartea Recordurilor

Crucea Eroilor are forma unei cruci latine, având o înălțime de 39,3 metri și a fost construit între anii 1924-1928 în apropiere de Vârful Caraiman, la altitudinea de 2.291 m, pentru a cinsti memoria celor 30.000 de militari români căzuți în luptele de pe Valea Prahovei, în Primul Război Mondial.

Dacă ați ajuns la Sfinx și ați admirat Babele, faceți o drumeţie şi până la Crucea Caraiman, un cunoscut reper al Văii Prahovei.  Nu vă va lua mai mult de o oră, iar peisajul vă va lăsa fără cuvinte. Veți avea efectiv senzația că vă aflați deasupra lumii.

Continuă să citești Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman, un monument de Cartea Recordurilor

Locuri de poveste din România ce nu trebuie ratate. Cascada cunoscută la nivel mondial și lacul unde ajung vulturii

Cascada Bigăr

Cascada Bigăr este unul dintre cele mai cunoscute locuri turistice din România la nivel mondial. Aceasta se află în Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa, din judeţul Caraş-Severin, în Valea Minişului, fiind locul în care izbucul Bigăr se varsă în râul Miniş. Cascada a fost declarată cea mai frumoasă cascadă din lume în 2013 de către site-ul american „The World Geography”, care a întocmit un clasament al celor mai spectaculoase cascade.

 Foto urlaub-in-rumänien.de

Continuă să citești Locuri de poveste din România ce nu trebuie ratate. Cascada cunoscută la nivel mondial și lacul unde ajung vulturii

Pasiuni celebre

Atunci când există dorință, stă în puterea fiecărui om să facă ceea ce știu să facă și alții.

Thomas Young, renumitul fizician englez, a fost un copil-minune. Citea de la vârsta de 2 ani, la 6 ani învăța geometria, n-avea decât 8 ani când se ocupa cu lucrări serioase de geodezie. Cunoștea multe limbi, iar într-un timp s-a ocupat cu descifrarea hieroglofelor. Consecvent, el a devenit un bun cunoscător în probleme de artă, s-a ocupat de acustică, de construcții navale, de medicină și agronomie, de zoologie, fiziologie și de alte științe. A ajuns să se afirme inițial chiar la circ, executând acrobații călare și dansuri pe sârmă.

Pentru oricine, numele marelui Mendeleev se asociază cu legea periodicității elemenentelor chimice. Puțini știu, însă, că la vremea lui, Mendeleev a avut parte de o dublă celebritate, determinată de cele două pasiuni ale lui. Cea de a doua fiind confecționarea geamantanelor. În acest scop, el a preparat și un clei special, pe care au început să-l utilizeze toți fabricanții de valize. Într-o zi, în timp ce-și cumpăra materialul necesar acestei ocupații, cineva l-a întrebat pe vânzător cine este venerabilul bătrânel. Vânzătorul s-a arătat foarte mirat că nu este cunoscut și i-a răspuns că este vestitul meșter de geamantane – Mendeleev.

Strălucitul matematician rus N. I. Lobacevski a rămas cunoscut posterității drept creatorul geometriei neeuclidiene. Contemporanii l-au cunoscut însă și sub alt aspect: acela de agronom. Printre distincțiile primite de Lobacevski se numără și medalia de argint acordată de Societatea agricolă din Moscova drept răsplată pentru contribuțiile sale în horticultură și agricultură.

Una din cele mai frecvente pasiuni ale savanților a fost și rămâne literatura. Matematicianul Bolzano spunea: „Toate realizările mele științifice i le datorez lui Schiller”. Fizicianul american Willard Gibbs știa pe dinafară o mare parte din opera lui Shakespeare, iar Niels Bohr, mai modest, memorase în întregime Faust, de Goethe. Einstein, deși se plângea mereu că n-are timp destul pentru lectură, afirma, totuși, că Dostoievski i-a oferit mai mult decât Gauss.

Dar marea pasiune a oamenilor de știință a fost și rămâne, totuși, muzica. O strălucită mărturie în acest sens a oferit-o autorul operei Cneazul Igor, compozitorul și chimistul Aleksandr Borodin. Einstein era un excelent violonist, iar Plank și Max Born erau cunoscuți ca foarte buni pianiști. De altfel, istoria muzicii și a științei a consemnat în analele ei un celebru cuplu de interpreți alcătuit din pianistul Plank și violonistul Einstein. Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel, unul din creatorii electrodinamicii cuantice, avea o mare slăbiciune pentru instrumentele de percuție. O fotografie îl înfățișează pe Feynman lângă unul din instrumentele lui favorite, o tobă bongo-bongo. Mai mult, marele Feynman, profesor universitar, obișnuia să cânte în orchestre de jazz, bineînțeles, la baterie. Este adevărat că mai avea, însă, și o altă pasiune, aceea pentru cifruri secrete de seifuri.

Vioara, instrumentul muzical favorit al lui Einstein

Una din marile pasiuni a oamenilor de știință a fost și colecționarea de creioane. Bulgarul Vasily Diankov poseda o inedită colecție de creioane. El a reușit să adune peste 2.000 de modele diferite, provenind din 40 de țări. Cel mai vechi exponat datează din anul 1877, iar cel mai mare – un creion publicitar, produs de firma Koh-i-Noor – are 1 metru lungime și, pentru a putea fi ascuțit, a trebuit să se apeleze la strung.

O colecție de același fel posedă și ungurul Janos Fulop. Bogata lui colecție cuprinde exemplare din peste 50 de țări, unul din creioane datând tocmai din anul 1450. Este o adevărată raritate la care colecționarul ține cel mai mult.

Colecționarea de creioane, o pasiune comună pentru mulți oameni de geniu

Acum mai bine de jumătate de veac, V. Ciumakov, profesor la Institutul de Construcții din Rusia, a făcut pasiune pentru colecționarea creioanelor. De atunci el a strâns o colecție care cuprinde mii de exponate și ilustrează producția a circa 100 de firme din toată lumea. Pe planșete speciale se pot vedea exemplare rare sau unice, realizate de firme autohtone sau străine cu prilejul unor jubilee, creioane de reclamă, de forme, mărimi și culori diferite, cu mina de formă dreptunghiulară, triunghiulară, plată, pătrată, rotundă, groasă, subțire. El deține și câteva creioane așa-numite ale viitorului, cu mină fasonată, din lemn, carton, masă plastică. Unele din creioane se pot ascuți fără briceag și fără ascuțitoare.

 

Tudor Chelariu

Vă place jazzul?

Dacă aria geografică în care s-a născut jazzul e cvasiunanim recunoscută, mai precis ca situându-se în statele sudice ale SUA și în special în statul Louisiana, asupra originilor sale și a perioadei în care acesta s-a cristalizat, opiniile specialiștilor sunt încă împărțite, chiar dacă există fapte și aspecte asupra cărora s-a ajuns la un consens. Referindu-se la diversele teorii asupra originilor jazzului, autorul american Albert McCarthy propunea ca istoria jazzului să se numească „studiu asupra polemicii”. Ceea ce trebuie reținut din vastul evantai de teorii și supoziții este fondul popular al muzicii de jazz.

Continuă să citești Vă place jazzul?