Alfred Hitchcock – în căutarea suspansului

The_Birds_original_posterSub dubla sa valenţă de regizor şi producător de filme, Alfred Hitchcock (n. 13 august 1899 – d. 29 aprilie 1980) impresionează posteritatea prin munca acerbă şi talentul deosebit transpuse exemplar în cele peste 50 de filme regizate. Născut în Londra, acesta îşi exercită aici o lungă perioadă de timp activitatea cinematografică remarcantă, urmând ca din 1939 acesta să-şi dezvolte aptitudinile regizorale în cadrul Statelor Unite ale Americii. Familiarizarea cu domeniul artei cinematografice se produce începând cu momentul în care, integrat fiind companiei Famous Players Lasky, acesta se ocupă de subtitrarea filmelor mute. Această experienţă îi infuzează o serie de trăiri ce-l determină să aibă o primă tentativă de realizare a filmului Number thirteen, pe care, însă, nu-l va termina niciodată.  Continuă să citești Alfred Hitchcock – în căutarea suspansului

Călăuza – capodopera lui Andrei Tarkovski

Filmul lui Tarkovski, „Călăuză”, deși publicat în anul 1979 continuă să fie de actualitate și încă să stârnească publicul. Acțiunea sa și modalitatea de filmare, în primă instanță, pot părea greoaie, iar pentru un privitor nemotivat poate fi un motiv pentru a renunța la vizionarea lui. Totuși, dacă reușești să îl parcurgi până la final, sunt mari șansele să dorești a-l vedea din nou.

Scenariul își are rădăcinile în cartea fraților Strugațki „Picnic la marginea drumului”, de unde însă s-au păstrat doar ideile de Călăuză și Zonă. Așadar, acțiunea filmului se concentrează în jurul călătoriei celor trei personaje: Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Cei trei pornesc într-o aventură prin Zonă în urma zvonurilor auzite, conform cărora în centrul acelui spațiu s-ar afla Camera. Odată ajunși acolo, se spune că oamenilor li se îndeplinește orice dorință și astfel ar deveni fericiți.

Pentru a putea înțelege pe deplin analiza filmului, este necesar să facem mai întâi mici lămuriri.

Ce este Zona?

Primele cadre ale filmului înfățișează telespectatorului povestea Zonei. Se spune că, în urmă cu ceva timp, o navă spațială sau un meteorit s-a prăbușit și astfel a luat naștere Zona. Imediat ce s-a constatat aceste fapt, s-au trimis soldați și cercetători care însă nu s-au mai întors. Urmarea a fost că acel loc s-a împrejmuit cu sârmă ghimpată și s-au pus paznici. Așa a luat naștere o nouă meserie, aceea de călăuză; slujbă periculoasă, care putea aduce după sine o mulțime de necazuri, dar de care omenirea avea nevoie.

Ce este Camera?

Camera reprezintă un loc ce se spune că se află în centrul Zonei, dar la care nu se poate ajunge cu ușurință și pe cale dreaptă. Cine reușește să ajungă acolo însă, este răsplătit și i se îndeplinește cererea. Dacă acest lucru este adevărat, telespectatorii vor afla la finalul filmului.

Cine sunt oamenii care merg în Zonă?

Zona este pustie. Doar cei ce o păzesc se poate spune că se află pe teritoriul său. Călăuza, împreună cu cei pe care îi însoțește, trebuie să își asume un risc și să treacă de paznici și de metodele de apărare. Ei se încumetă să treacă prin toate acestea doar fiindcă nu mai au nimic de pierdut, după cum ne spune însăși Călăuza. Oamenii care au ajuns în pragul disperării și care simt că sunt fără speranță pot ajunge într-un asemnea context. Acest fapt se datorează probabil faptului că persoanele care pășesc pe teritoriul Zonei trebuie să aibă o anumită pregătire sufletească. Ei nu pot fi persoane agresive, egoiste și mândre. Trebuie să fie umili și pașnici pentru a fi vrednici de a păși acel spațiu. În acest sens, ne stau mărturie armele care stau ruginite pe sub apele Zonei sau tancurile ruginite și dezafectate de pe câmpiile ei.

Dacă am lămurit aceste aspecte superficiale ale filmului, propun să trecem la analiza propriu-zisă a fimului.

Personajele

În film, nu există nume. Personajele sunt identificate cu ajutorul poreclelor. Astfel, ne sunt prezentați Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Scriitorul a pornit în această călătorie pentru că la acel moment nu mai avea inspirație, iar Profesorul dorea recunoașterea în mediul științific și academic. Aceste apelative nu sunt alese la întâmplare sau din pricina unei lipse de considerație a identității lor umane, ci, numindu-se astfel, ele devin simboluri. Așadar, profesorul stă ca simbol al realității concrete, științifice, iar Scriitorul este exponenul artei. Călăuza, cea care dă și titlul filmului, poate fi privită ca o reprezentare a conștiinței, acest înger păzitor care ne poartă în adâncurile gândirii.

Călătoria lor sugerează traseul introspectiv al unui om, iar cele trei personaje sunt instanțele ce compun personalitatea lui. Astfel, pe întortocheatul traseu vom observa cum Profesorul este cel care respectă regulile și care urmează sfaturile călăuzei, în timp ce, Scriitorul se opune în unele momente Călăuzei și își manifestă rebeliunea ce stă la baza artei.

Când cei trei ajung în Cameră, ei refuză să intre. Scriitorul pune mâna pe o coroană de spini și se încununează cu ea. Această scenă sugerează desacralizarea și înlocuirea lui Dumnezeu cu eul personal. De asemenea, Profesorul vrea să detoneze o bombă în acel spațiu pentru a nu cădea în mâini nepotrivite. Cei doi refuză să creadă, nu vor să accepte miracolul credinței. Detonarea nu va avea loc, dar Scriitorul și Profesorul nu vor renunța la vechiul eu. Cei trei se întorc din Zonă teferi și nevătămați, dar neîmpliniți, intelectualii fiindcă nu și-au atins scopul, iar Călăuza dezamăgită de cursul societății.

Fericirea și libertatea

Toți cei ce pornesc spre Zonă, pornesc în căutarea fericirii. Călăuza merge acolo pentru a se simți liber, după cum afirmă chiar el. În prima parte a filmului, el îi spune soției lui „Mie oriunde mi-e închisoare”, iar la final îi mărturisește Profesorului că Zona îi este singurul loc în care se simte liber. Tarkovski sugerează această libertate și totodată fericire pe care o poți găsi în Zonă prin modul în care acțiunea este filmată. În afara Zonei, cadrul este ilustrat doar în nuanțe de sepia, iar în interiorul Zonei, totul este filmat color.

Considerând simbolistica Zonei, aceea de spațiu interior al persoanei, vom putea trasa corespondența între ceea ce este în afara Zonei și trăirea exterioară, de zi cu zi, pe care o ducem. Apartamentul Călăuzei este golaș reprezentat, cu pereții înegriți, învechit și claustrant. Pe de altă parte, când Călăuza ajunge în Zonă, putem observa o schimbare radicală în comportamentul său declanșată de regăsirea sa în acel spațiu al fericirii. El își acordă câteva minute de singurătate și se trântește în genunghi părând că mulțumește cerului că există acel loc. Realitatea, cu legile și constrângerile ei, sufocă eul precum o epuizează pe Călăuză viața în afara Zonei, iar regăsirea eului în liniștea interioară este comparabilă cu cea pe care o simte Călăuza în cadrul Zonei.

Camera

Camera reprezintă cel mai adânc loc al sufletului, locul unde adevărul pur se relevă și unde cu greu se poate ajunge. Acolo, omul află adevărata sa natură și descoperă ceea ce este el. Acest adevăr poate ucide sau poate mântui, totul depinde de ceea ce facem cu el. Acesta este tâlcul ce se desprinde din povestea Învățătorului/Porcului Spinos. El a fost îndrumătorul Călăuzei. Călăuza relatează despre acesta că a avut un frate care a murit încercând să ajungă și el în Cameră. În urma acestei întâmplări, Învățătorul a intrat și el în Cameră și a cerut ca fratele său să fie adus la viață. Ieșit din Zonă, Învățătorul nu l-a aflat pe fratele său, dar a descoperit că acum este putred de bogat. Așadar, Cameră nu îți îndeplinea dorința pe care o spuneai, ci pe cea adevărată din adâncul sufletului. Văzând că fratele său nu s-a întors și descoperind astfel natura materialistă ce stătea la baza eului său, Învățătorul se sinucide.

Aflând această poveste și temându-se că adevărul despre ei va ieși la iveală, Profesorul și Scriitorul nu au mai intrat în Cameră. Ei și-au dat seama că asemenea Învățătorului, ei nu vor putea îndura să cunoască adevărul despre ei înșiși și că astfel ei preferă să trăiască în minciună; în minciuna care le liniștește conștiința și care nu le provoacă durere.

Concluzii

Acest film este o poezie. Este încărcat de subînțelesuri, simboluri și imagini artistice ce redau cu măiestrie viziunea lui Tarkovski asupra naturii umane.

Filmul „Călăuza” reprezintă o alegorie a călătoriei intrinseci spre căutarea adevăratului eu. Această călătorie este lungă și anevoioasă. Pe acest drum vom fi încercați de propriile nevoințe, de durerile și patimile noastre și există probabilitatea ca nemaiputând îndura aceste dureri, vom renunța. Însă și dacă vom ajunge totuși la finalul ei, este necesar să acceptăm adevărul cu umilință și pe cât se poate să încercăm a ne schimba.

Diana Cristea

A pierde trenul într-o gară necunoscută e mai mult decât o simplă întâmplare…

Se spune că viața e o călătorie, iar oamenii nu se întâlnesc întâmplător. Viața ne scoate în cale fel de fel de oameni, însă cei mai frumoși sunt cei de care ne îndrăgostim. Semnificativ în acest sens este filmul Gară pentru doi(1983), un film sensibil, puternic, emoționant, captivant și cu o poveste de dragoste la fel de sensibilă, o poveste despre devotament și sacrificiu. Fiecare scenă este memorabilă, jocul actorilor este cât se poate de natural, iar muzica vine să completeze povestea de iubire dintre doi oameni care s-au întâlnit întâmplător.

De menționat este faptul că personajul feminin – Vera, este însuflețit de Ludmila Gurcenko, care avea 48 de ani la filmare. Ludmila îi dă un farmec aparte personajului, dovadă că femeia îndrăgostită este frumoasă la orice vârstă. Într-o altă ordine de idei, filmul este despre iubirea pură și sinceră, despre cum soarta te aduce în fața unei persoane care, cu privirea, îți răscolește sufletul, pentru că iubirea adevărată nu are limite, nu ține cont de nimic, iar cine iubește, e în stare de orice sacrificiu.

Vera lucrează în restaurantul gării Zastupinsk. Acolo ea trăiește prin prisma despărțirilor, a rămasului-bun, a promisiunilor de revedere, a strângerilor de mână, a revederilor, bucuriilor și necazurilor pasagerilor. Ea însăși își așteaptă logodnicul, pe Andrei.

Continuă să citești A pierde trenul într-o gară necunoscută e mai mult decât o simplă întâmplare…

Cinematografia românească

Prima proiecţie

Paul Calinescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Mihai Fotino în "Titanic Vals" (Tudor Mușatescu(
Paul Calinescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Mihai Fotino în „Titanic Vals” (Tudor Mușatescu)

Prima proiecţie cinematografică din România a avut loc pe 27 mai 1896 prin prezentarea filmelor LumiŠre în birourile editoriale ale ziarului de limba franceză „L’Independence Roumaine” din Bucureşti; în mai 1897 au fost produse primele jurnale româneşti şi în 1912 a fost prezentat primul film artistic Independenţa României/Romania’s Independence.

Începutul cinematografiei

Începuturile producerii de filme în România se datorează unor amatori. O dezvoltare semnificativă a aut loc în anii 30 odată cu introducerea de subvenţii de stat. După cel de al doilea război mondial, industria de film a evoluat în cadrul politici culturale generale. Pe lângă controlul ideologic, suportul financiar primit din partea statului, care deţinea companiile de producţie şi distribuţie, au fost create condiţii pentru extinderea şi diversificarea producţiei de filme (în jur de 20-30 de filme erau produse anual în anii 70).

Continuă să citești Cinematografia românească

Să priveşti un film, dar să-l mai şi simţi. Despre Andrei Tarkovski

Omul poate fi impresionat de foarte multe lucruri din lumea asta nemărginită, începând cu fizica şi finisând cu arta. Eu nu mă prea pricep să vorbesc despre fizică (eram prea ocupată să-mi termin cartea la orele de fizică din liceu). În schimb, despre artă pot să vorbesc ani întregi. Aş obosi, dar s-ar merita.

Artă – cât încape în acest cuvânt! Cuprinde întreg globul pământesc, mii de ani, poveşti, oameni şi, de fapt, în primul rând, gânduri. Pasiune. Ceva de nedescris. Ceva care necesită să fie analizat, întors pe toate părţile, rugumat, apărat. Ceva în care trebuie, neapărat, să crezi. Pentru că dacă nu mai crezi în artă şi în impactul pe care-l are asupra ta, ratezi ce-i mai frumos în jurul tău.

Când citeşti o carte, îţi schiţezi în minte personaje, zâmbete, trecuturi sau preziceri. Când te uiţi la un tablou, încerci să renunţi la orice altceva dincolo de rama de lemn şi să te transpui pe pânză. Când dansezi, realizezi că nu mai dansezi ce-ţi arată coregraful, ci lucrurile pe care ţi le transmite sufletul, deşi-s aceleaşi mişcări. Când urmăreşti o piesă de teatru, străduieşti dinadins să observi emoţiile de pe chipul actorilor şi din vocile acestora. Dar când priveşti un film… Când priveşti un film ce simţi?

Continuă să citești Să priveşti un film, dar să-l mai şi simţi. Despre Andrei Tarkovski

Războiul are chip de copil

 

… şi se numeşte Ivan, ar fi putut continua titlul de mai sus. Se spune că nimic nu e mai dificil pentru un regizor decât alegerea unui copil drept protagonist. Însă, Andrei Tarkovski reuşeşte într-un mod aparte să pună pe umerii unui băieţel blond şi cu pistrui întreaga dramă a războiului.

Afiș publicitar „Copilăria lui Ivan”

Copilăria lui Ivan (1962) a fost primul lungmetraj al autorului de film rus, pelicula care i-a adus recunoaşterea mondială. Aparent, subiectul filmului urmăreşte un fir simplu: Ivan, un băiat orfan, ajunge cercetaş pe front şi are parte de un sfârşit tragic. Ceea ce adaugă profunzime filmului este implicaţia morală, faptul că obiectivul nu surprinde doar ceea ce trăieşte protagonistul, ci şi ceea ce gândeşte, îşi imaginează şi visează.

În evoluţia lui Tarkovski ca regizor de film, Copilăria lui Ivan reprezintă un fenomen singular. Dacă în Călăuza (1979),  film care explorează dorinţa omului de a dobândi ceva mai presus de el, într-o lume în care cunoaşterea trebuie ghidată de o călăuză, precum şi în alte filme, Tarkovski explorează posibilităţi externe realităţii, plasând acţiunea în spaţii ficţionale, Copilăria lui Ivan are un suflu realist, bine ancorat în contemporaneitatea lui Tarkovski. Cu acest film, regizorul rus nu caută să provoace mintea publicului, ci să sondeze în sufletul acestuia.

Simbolistica lungmetrajului

Calul înconjurat de mere, secvență din film

Copilăria lui Ivan este construit pe baza unor simboluri şi a unor imagini numite de Tarkovski imagini ale fericirii. Fie că este vorba de un cal înconjurat de mere pe o plajă, fie că asistăm la o scenă în care protagonistul aleargă prin natură, înconjurat de fluturi şi vegetaţie, fericirea este extrem de bine redată de către regizor: se simte şi în imagini, se simte şi în lumini, regizorul alegând cadre întunecate pentru emoţii puternic negative şi cadre luminoase pentru a exprima micile bucurii ale vieţii.

Personajul lui Ivan este cu adevărat special în economia filmului. Dacă, în mod obişnuit, adulţii sunt cei care îşi pierd speranţa, în film, Ivan este cel căruia lumea nu îi mai oferă nicio bucurie. Singura lui temere este aceea de a nu ajunge la şcoala militară, de a nu fi limitat, aşadar, de a i se fura libertatea. Visele în care Ivan îşi revede mama sunt extrem de reale, aproape palpabile pentru personaj.

Crucea, ruinele unei biserici, doi prizonieri executaţi care ţin în mână o pancartă pe care este scris bine aţi venit, moara de vânt, clopotul sunt toate simboluri valorificate pentru a transmite mesajul lui Tarkovski, acela că lumea s-a îndepărtat de vechile valori, că ruinele ajung sub şenilele războiului şi că lupta împotriva cursului istoriei este mereu de necâştigat. Pacea este tema filmului care se conturează prin contrast cu faptele prezentate. Una din cele mai reprezentative scene este cea în care Ivan se întâlneşte cu un bătrân a cărui casă fusese distrusă în timpul unui bombardament. Felul în care bătrânul caută un cui pentru a pune un tablou pe grinda uşii sau faptul că nu uită să tragă zăvorul porţii, deşi pereţii casei nu mai există exprimă dorinţa oamenilor de a rămâne pe loc, de a-şi trăi propriile vieţi, departe de lamele războiului care toacă destine.

Secvență din film

Despre acest film, Andrei Tarkovski declara în carte sa autobiografică, Sculpting in Time: După ce am terminat Copilăria lui Ivan, am avut presentimentul că cinematografia îmi era atunci la îndemână. Când joci baba-oarba, cu ochii legaţi, cunoşti, de asemenea, această certitudine de a simţi prezenţa altuia, chiar dacă acesta îşi ţine răsuflarea. Cinematografia era acolo, foarte aproape, o simţeam cu simţul meu interior, asemenea celui cu care câinele de vânătoare îşi adulmecă vânatul. Un miracol se petrecuse. Filmul era reuşit. Altceva se cerea acum de la mine: trebuia să înţeleg ce era cinematografia.

Prin acest film, Andrei Tarkovski se înscrie în spiritul generaţiei sale. Copilăria lui Ivan este realizat în acelaşi deceniu în care Bulgakov va scrie Maestrul şi Margareta şi în care Şostakovici încă mai compunea. Toţi aceşti artişti au în comun faptul că au creat într-un regim ostil, opresiv, în care libertatea de exprimare era legată la ochi.  De aici şi contrastele puternice ale operelor lor.

Copacul singuratic – simbol al filmului

Dincolo de fapte istorice sau interpretări, relevantă rămâne scena de final în care Ivan aleargă pe malul unei ape. Contrastul dintre apa care străluceşte în soare ca o promisiune a vieţii care se schimbă mereu şi îşi urmează cursul şi copacul singular, cu trunchiul ars ca o mărturie a tot ceea ce a fost distrus şi nu mai poate reveni la viaţă – toată această imagine conţine geniul lui Tarkovski: omul care a surprins în câteva secunde de peliculă întreaga dramă a lumii.

Ștefana Bostan

 

Scenă din film, 1962
Ivan

Surse imagini: http://www.cinemagia.ro/http://www.moviequa.com, https://likeadrum.wordpress.com

 

 

 

 

 

 

 

 

Orășelul Leneș – orășel al copilăriei și bucuriei

Sportacus and Stephanie
Sportacus și Ștefania

Toată lumea, mai cu seamă copiii, au auzit de Orășelul Leneș – un serial pentru copii, creat în Islanda. Personajele din serial sunt Ștefania, Sportacus și Robbie Putrezitul, iar Sportacus (Magnus Scheving) este creatorul acestui serial atât de îndrăgit de copii și nu numai.

Orășelul Leneș reprezintă viața într-un orășel drăguț și promovează un stil de viață sănătos prin lumea colorată prezentată acolo, prin muzică și păpuși, prin comedie și voie bună.

Scopul creării lui este de a motiva copiii să ducă un mod de viață sănătos și de a crește frumoși și voioși, iar părinții din toată lumea au ajuns să aprecieze și ei acest serial, în contextul în care acesta este și scopul lor: de a oferi copiilor o viziune corectă asupra vieții și de a le îmbunătăți sănătatea și creșterea. Continuă să citești Orășelul Leneș – orășel al copilăriei și bucuriei

Mădălina Pop

Mădălina Pop şi Ion Caramitru în filmul "Extemporal la dirigenţie"
Mădălina Pop şi Ion Caramitru în filmul „Extemporal la dirigenţie”

Mădălina Pop este o actriţă româncă. Ea a interpretat rolul Ancăi, fiica lui „Socrate” (Ion Caramitru) în filmul „Extemporal la dirigenţie”.

Popularitatea lui Socrate o ingrijoreaza pe profesoara de mate, Isoscel (interpretată de Tamara Buciuceanu-Botez), gata oricând să dea jos milităria din pod.

Dar Socrate are si el grijile pe care i le face Anca, fiica sa. Anca se îndrăgosteşte de colegul ei, Doru Murgoci (interpretat de Dan Zamfirescu), care era pasionat de tenis.

Relația dintre ei trece printr-o serie de suișuri și coborâșuri deoarece Anca dorea ca să-l facă pe Doru să fie mai responsabil şi mai serios. Doru, însă, o consideră pe fiica lui Socrate ca fiind o „tocilară”.

(A nu se confunda Mădălina Pop cu modelul internaţional Mădălina Drăghici, căsătorită Pop, care a jucat şi într-o serie de telenovele recente).

Mădăliina Pop în "Extemporal la dirigenţie"
Mădăliina Pop în „Extemporal la dirigenţie”

Mai jos puteţi viziona un fragment din filmul Extemporal la dirigenţie, în care apare şi actriţa Mădălina Pop.

Vezi şi cinematografia românească şi Cultura romana!