Paşi grăbiţi întipăresc pe trotuar direcţii întortocheate, pe care-şi plimbă trupurile mii de trecători purtaţi de griji cotidiene. Ca un grăunte de nisip se vede chipul omului pierdut în mulţime, scăldând decorul gri în revărsari de simţire mută, redată de-o grimasă. Cu aceiaşi ochi şi acelaşi buze se alcătuiesc identităţi diferite. Oamenii sunt toţi la fel, la fel de diverşi. Printre noiane de felurite trăsaturi, privirea oboseşte a mai cerceta expresii zugrăvite pe feţe în mişcare, ce apar şi dispar, mişunând zilnic pe străzi. E un val neîntrerupt de trecători, ale căror însuşiri se amestecă într-o singură culoare. Atunci se distinge ea…
Linii fine prind contur în zare, captând atenţia ochiului distrat. Se arată tot mai clar un trup zvelt de femeie, ce-şi poartă cu încredere umbletul. Pasul ei ferm se aşterne elegant, dezvăluind piciorul lung ce-şi face loc de sub mângâierea fină a rochiei. Ea pare a fi desupra tuturor, croindu-şi drum prin pânza de căutături ce i se aruncă-n cale. Pe fundalul unui tablou aglomerat silueta ei se lămureşte dulce, închegând în juru-i admiraţie unanimă. Poartă cu sine o pată de mister, ce i se amestecă-n privirea de smarald, care se desluşeşte limpede de sub geana tăciune. Din mersul demn de mai-nainte se-opreşte cu un zâmbet senin, aidoma sufletului ei sincer, ce se dezvăluie printr-o înfăţişare caldă şi-o strângere de mână care întâmpină cu nebănuită prietenie. Alura unei dive se contopeşte cu un spirit modest, care uimeşte prin gesturi pline de naturaleţe, ce debordeaza simplitate şi eleganţă. E o combinaţie periculoasă, ce te ţine în hipnoză garantată.
Se spune că învățăm din experiențe. Dar acestea nu se dobândesc adoptând o stare vegetativă, ci devenind un motor care se mișcă în ritm cu pulsul vieții. Ne plângem deseori de plictiseală, de banal, de mediocritate, de parcă universul e dator să ne hrănească setea de nou așa cum ai hrăni un sugar atunci când îi e foame. Pentru că noi nu ne hrănim, în general, decât lenea și confortul în care suntem prinși ca într-un cerc vicios. Vorba aceea, Dumnezeu dă, dar nu bagă și-n traistă. Și pentru că am zis că dă, nu e nevoie decât să privim în jur ca să ne dăm seama că avem tot ce ne trebuie. Mai puțin voința și curajul de a trăi la intensitate maximă și de a apuca viața cu ambele mâini.
Nici mai știu câți ani sunt de când m-am supărat pe matematică. Flirtând eu ba cu româna, ba cu muzica, ba cu… ei, păi nu a mai mers așa și m-a pus să decid. Și-am ajuns în liceu la filologie, lăsând-o pe ea să umple inimile altor elevi, mult mai fideli și mai îndrăgostiți. Sora ei, informatica, pesemne că era mai nestatornică. Îi plăcea să bată pe la ușile altor specializări și să intre în viața studenților. A vrut să mă tulbure și pe mine, dar între timp înțelesesem durerea matematicii și-am devenit și eu fidelă, ca să nu-mi supăr iubitele științe umaniste. Așa că gata cu flirtul, domn’le! Să mergem la Facultatea de Litere! Asta a fost ca și cum aș fi mers la starea civilă să fac contract de căsătorie cu limba și literatura… După a început căsnicia, căci mi-am luat un job la care, iată… scriu.
așa cum mișună în capul unui filolog amețit de lectură versurile lui Eminescu. Băiatul e pus pe treabă. Știți vorba aia cum că omul, ca să fie fericit în viață, trebuie să facă ce-i place. Ei bine, el a cam atins idealul, căci pasiunea i s-a convertit în drumul sigur al carierei. Deja implicat în multe proiecte, căutat de angajatori, voluntar la 
