Pictorul care a suferit de foame pentru artă. Este considerat unul din cei mai importanți reprezentanți ai postimpresionismului românesc

Călin Alupi s-a născut pe 20 iulie 1906 în Basarabia, care făcea parte la acea vreme din Imperiul Rus. A fost desenator și pictor, fiind un reprezentant de seamă al postimpresionismului românesc.

Fiu de țărani săraci din Basarabia, Călin Alupi a păstrat din copilăria și adolescența sa o dragoste profundă pentru natură și un atașament particular pentru oamenii și lucrurile simple, care vor marca întreaga sa operă.

Cu toate că nimic nu-l predestina picturii, vocația lui se manifestă spontan la 13 ani, când intră la Școala normală din Șendriceni. Profesorul său Nicolae Popovici Lespezi îi descoperă talentul și-l îndrumă. Intră în 1925 la Academia de Belle Arte din Iași, avându-l ca profesor pe Ștefan Dimitrescu, datorită căruia își desăvârșește bazele în desen.

Cu toate că sărăcia nu-l va părăsi niciodată, primii ani sunt marcați de o mizerie crudă. Trăiește în locuințe insalubre și nu reușește să supraviețuiască decât datorită unei mici burse și a unui post de custode a Pinacotecii, obținut prin Ștefan Dimitrescu.

Începând din 1933, participă la diverse expoziții de grup și personale, iar după doi ani este numit profesor suplinitor la Școala normală din Șendriceni. Când Nicolae Tonitza începe pictura schitului Durău, îl ia printre ucenicii săi, alături de Corneliu Baba și Mihai Cămăruț.

Trimis pe front și obligat să deseneze pozițiile inamice

În 1940, cariera sa promițătoare este curmată brusc după ce este mobilizat și trimis pe front. Va face tot războiul în linia întâi în condiții extreme de supraviețuire, cu sarcina de a desena pozițiile inamice.

La armistițiu, se întoarce de la Odessa (pe jos), cu sechele grave: a contractat un ulcer la stomac și piatră le rinichi, care-l vor împiedica să urmeze o carieră continuă (va îndura în total zece operații până la moarte). Descoperă ulterior cu amărăciune că aproape toate tablourile i-au dispărut, distruse sau furate în timpul războiului.

Una dintre lucrările pictorului Călin Alupi Foto: g1b2i3.wordpress.com

În 1947, devine profesor la Academia de Belle Arte din Iași. Se căsătorește cu Sanda Constantinescu Ballif, cu care va avea o fiică în 1950, Antonina Alupi, astăzi pictoriță și profesoară de desen la Paris.

În 1954, Belle Artele din Iași se desființează, astfel că se stabilește în București cu familia sa. Se angajează ca profesor la Școala medie de arte plastice din București, până în 1963, când Institutul pedagogic din Iași (fostul Belle Arte) își redeschide porțiile, și se întoarce ca profesor.  După ce iese la pensie, în 1968, se întoarce în capitală unde mai stă doisprezece ani. Din 1980, revine definitiv la Iași, unde va trăi cu soția până la finalul vieții.

Picturile sale reflectă înțelegerea în profunzime a naturii umane

În decursul vieții sale, expozițiile s-au succedat la interval de doi sau trei ani: în România mai ales (Saloanele interregionale de arte plastice din Iași, Expozițiile anuale de grafică din București, Expoziții personale), dar a participat și la expoziții internaționale (Sofia în 1954, și Varșovia în 1955), a avut expoziții personale în Italia (Roma și Trieste, în 1971) și Franța (Paris și Saint-Germain-en-Laye, în 1979).

Nefiind un carierist, nu a încercat niciodată să-și promoveze opera executând comenzi pentru Partidul Comunist, ceea ce explică faptul că a fost ținut deoparte. De altfel, Călin Alupi s-a preocupat foarte puțin de reușita socială.

Desenator remarcabil, tablourile sale se recunosc prin tușa lor precisă și virilă. Subiecte adeseori simple, și totdeauna extrase din realitate, ilustrează o înțelegere în profunzime a naturii umane, a peisajelor românești și a oamenilor umili, de care era apropiat (Moș Androne, 1972).

Picta repede și avea darul de a comunica emoția spontană resimțită în contact cu motivul. Este în ziua de astăzi considerat ca unul din cei mai importanți reprezentanți ai postimpresionismului românesc.

Ștefan Domnițeanu