Mariana

De sub cozorocul îmblănit se avântă în răceala vremii un nas roșu, privat de mângâierea hainelor. Prima zi de noiembrie îmi înțepenește viața în vene, țintuindu-mi pașii înfrigurați pe aleea acoperită de frunze. Un aer tare coboară în plămâni, hrănind porii cu sănătate de la munte. Pe chipul încruntat își fac loc raze de soare zglobii, ce se ivesc printre crengile de-un veșnic verde, descrețindu-mi fruntea. Îmi licăresc în privire, scăldându-se în albastrul ochiului meu. Se scurg printre crengi ca mierea de albine, revărsând o căldură gălbuie, ce topește tristețea. Parcul e-o paletă de acuarele amestecate în nuanțe ruginii. Natura s-a gătit de toamnă, pictându-și veșmintele în culori de frunze apuse, ce se usucă pe pământ, zvântate de suflarea rece a anotimpului. Se simte marginea iernii care așteaptă la granița lui noiembrie. Ii flutură mantia de cleștar, răspândind parfum de ger pe tărâmul ultimei luni de toamnă. Biciul frigului își are vârful agățat în aerul acestei zile, înțepând nările trecătorului. Și se unesc într-un tangou lumina cerului și amorțeala pământului, dansând sub un soare cu dinți, pe suflarea aburindă a oamenilor învăluiți de frig.

veverita_mariana

Dar ochiului i se dezvăluie o zi luminoasă, cu sclipiri de raze binevoitoare, păcălind pasul înțepenit să înainteze în căutarea soarelui. E mai aproape pământul de cer la Vatra Dornei, orașul dintre munți. Ai zice că razele ajung aici mai repede, căci suntem sus, pe stânca tare. Dar înainte să ne danseze în palme, căldura alunecă pe șisturile cristaline, domolindu-și avântul și poposind în răcoare.

Străjuit de zidurile naturii, se deschide ca miezul unei nuci parcul… Un Creangă drăgălaș poartă pe umeri porumbei flămânzi, ce năvălesc în stol printre trecători. Bustul lui Eminescu veghează aleile reci, asemeni unui luceafăr ce străluce în apolinic. Copaci goi, statui reci și frunze ruginite, unite într-un covor măturat de vânt – e-o filă de literatură, scrisă cu melancolie. Și se răsfrânge în suflet ecoul gândurilor gri, ce flutură răzleț în minte.

Citește și  Hora munților - Slănic Moldova

vatra_dornei_parc2

Dar firul amintirilor se rupe la auzul numelui ei. Un glas plăpând îmi ajunge la ureche: „Mariana?” Se-arată un tablou vesel, o scenă de viață sinceră, un cântec inocent, cu glas de copil. Două nuci pocnesc repetat pe fundal, orchestrând chemarea Marianei. Tiptil alunecă pasul pe iarba încă verde, privirea căutând cu blândețe printre copaci. Puiul de om, vegheat de mamă, își frământă mâinile mici, grăind cu însuflețire numele gazdei. Căci Mariana e stăpâna parcului. E-un suflet divizat în făpturi mici și calde, cu spirit zglobiu, ce-și au casa în arbori. Ea e una în mai multe, una care acoperă tot parcul, punând în echilibru viața. E o inimă ce bate în orice punct, presărând cu căldură fiecare creangă amorțită. Și se ivește de după trunchiurile groase fărâma de suflet, ademenită de nuca din palma oaspetelui. Apare un ghemotoc de blană deasă, cu ochii ca două mărgele negre, ce-și poartă cu mândrie podoaba – coada stufoasă. Cu reflexe vivace, se mișcă iute din loc în loc, calculându-și distanța. Natura sălbatică o atrage în depărtare, la adăpost. Dar ea nu-i o veveriță oarecare. Ea e Mariana din Vatra Dornei, mândria stațiunii, vestită în toată țara. Îndrăgită de tot omul, l-a îndrăgit, în timp, și ea pe el, acceptându-i ofranda. Mariana nu se sfiește de turiști, ci mișună în voie pe alei, se lasă chemată de trecători, te lasă să o admiri și să te miri!… când vine să-ți ia nuca din mână, fugind înainte să te dezmeticești din uimire și să o atingi.

Pironită în fața spectacolului naturii, îmi înflorește pe chip un zâmbet lin, ce încuviințează tacit minunea vieții. Căldura nu stă în temperatura vremii, nici în razele soarelui de pe cer. Căldura e în noi. Izvorăște din suflet, privind o Mariană…

Citește și  Povestea Baltata

Gabriela Tăbăcaru

vatra_dornei_parc3