M-ai regăsit, Bucureşti

Un sfârşit este doar un început. El se începe atunci când totul se termină.Umbra, care îţi acoperă şi cea mai mică lumină din tine, te orbeşte. Eu ştiu să-mi omor lumina din mine tot atât de bine cum ştiţi şi voi. În fiecare zi eram tot mai diferită, încât îmi era frică să accept problema pe care o am.

Acea mare problemă pe care mi-o inventasem eram eu. Imaginaţia mea atât de spontană şi periculoasă imi servea drept  funie pentru un sfârşit,pentru ceea ce numeam eu “viaţă fără sens”.
Bucuresti2

Totul în jurul meu era un sfărşit în care îi detestam pe cei fericiţi, pe cei ce se iubesc. Ştiam ca nu sunt la fel ca ei, dar că mai sunt la fel ca mine. Eram doar o femeie în care moartea era un moment pe care îl vedeam de fiecare dată când închideam ochii. Eram femeia umbră în casa pustie, o oarbă şi o surdă într-un haos al amintirilor. Acele zile erau pline de groază şi au continuat să fie până-n momentul când nu mai aveam absolut nimic în mine am dat totul dragostea, credinţa, bunătatea, voinţa, chiar şi acea speranţă, iar cel mai rău e că nu-mi rămase nici un pic de ură în mine. Nu puteam să urăsc nici măcar să invidiez. Eram o disperată ştearsă din lumea asta, o disperată a cărei inimă bătea tot mai rar şi mai rar.

Seara se lăsa repede, iar ochii mei uscaţi de întuneric şi de timp nu se mai deschideau decât în următoarea seara doar din frica coşmarului care tot mă urmări nopţi de-a rândul. Casa pustie şi acel pat din patru scanduri mă transformase în nimeni, nu mai eram nici umbră, nici viaţă, nici moarte. Nu mai aveam putere sa mă ridic din pat, căci nu mai ţin minte când mâncasem ceva ultima dată. Nu simţeam foame, nu simţeam absolut nimic, pentru că nu vroiam să mai mai exist.

Citește și  Muzeul Ouălor Încondeiate Lucia Condrea – arta românescă pe plan internaţional

Bucuresti1De dimineaţă auzeam nişte bătăi în uşă, abia aşteptam să îmceteze, pentru că îmi relua ritmul inimii ceea ce-mi provoca o durere enormă. Nu mă gândeam ce ar putea să fie dacă ar intra cineva şi ar vedea anturajul în care mă aflam era mizeria unui suflet gol care mai răsuflă doar dintr-un gând că mai am doar puţin şi mă voi transforma în praful unei zile obişnuite în care nimeni nu va mai şti de mine aşa cum eu nu ştiu de ei. Acoperisem mai demult geamurile c-o pânză neagră şi închisem uşa să nu mai poată nimeni intra. Aş fi vrut să treacă doar cu privirea casa mea şi să-şi zică că nu mai locuieşte nimeni aici.

Dar din fericirea mea acum şi neferiicrea de atunci liniştea străpunse camera mea şi două voci nebune au venit să mă salveze din somnul adânc. Prietenele mele fără să mă fi întrebat ceva mi-au zis  că plecăm în Bucureşti. Plecăm să vizităm Bucureştiul. Încercam să le zâmbesc cu toată durerea pe care o purtam, am acceptat ideea lor ştiind că nu mai am altă ieşire. Drumul spre oraşul pe care urma să-l vizitez pentru prima dată mi se păru o veşnicie, dar una atât de plăcută.

Bucuresti3

Doamna care ne-a aşteptat în Bucureşti este o adevărată graţie a neamului românesc. Un suflet care te umple de blândeţe doar cu-n singur cuvânt. Această doamnă ne-a găzduit timp de trei zile şi ne-a povestit atâtea despre Bucureşti că ne-am îndrăgostit de el. Ochii mei prindeau viaţă şi inima speranţă. Nu mai vroiam să fiu un suflet gol, ci un suflet care admiră cu toată fiinţa şi preţuieşte cu toată raţiunea fiecare minut din viaţă.

Citește și  Muzica românească

Acea linişte şi plăcere sufletească mi-a zidit-o în suflet Bucureştiul. Nu pot să uit momentele când străzile marilor poeţi insuflau o doză de inspiraţie pentru nişte visătoare ca noi. Oraşul vechi,  o dovadă că sufletul lui Eminescu încă mai hoinăreşte prin acele străzi pline de istorie şi graţie. „Caru cu Bere” şi picăturile de pian se scurgeau din sufletul unei domniţe care împărtăşea acea frumoasă melodie.Îmi trec fiori de fiecare dată când mă reîntorc în timp amintindu-mi de acele zile petrecute sub cerul Bucureştiului.

Veronica_GuvirMulţumesc, Bucureşti, pentru viaţă, mulţumesc pentru frumuseţea ta, pentru oamenii tăi, pentru străzile tale şi pentru faptul că mi-ai transformat lacrimile durerii în lacrimi de fericire. Noi te vedeam cum nu te vede nimeni, cu ochi naivi, dar atât de puri şi iubitori, te-am zidit în inimă printr-o amintire veşnică, iar tu, în schimb, mi-ai dat un aer cald şi o îmbrăţişare pe care n-o voi uita niciodată.

Veronica Guvir