Frumusețe și artă – Antichitate și Evul Mediu

Din cele mai vechi timpuri ne-au rămas fragmente de capodopere dedicate aceleia de care s-a legat căderea mitică, dar care a dăruit viață, căldură și frumusețe lumii. Femeia în literatură a intrat devreme. Antichitatea orientală, ca și cea clasică, este plină de imaginea ei, în poezie, ca și în tragedie ori comedie. Adevărat este că imaginea nu are, în general, nici unitate, nici coerență. Societatea în care se naște o modelează divers. Unele, mai evoluate, îi acordă un loc mai de seamă și de cinste. Altele o socotesc măr al discordiei și Pandoră deschizătoare curioasă de cutii interzise, deci veșnic supusă tentațiilor și lăsându-se, fără greș, să cadă în ele.

În miturile fundamentale, însă, principiul feminin împarte creația cu cel masculin, ca jumătăți egale ale unității originare, deși la egipteni există un mit care atribuie creația unui singur zeu, lui Atum-Ra, născătorul celor patru perechi de zei, iar într-un mit grecesc, Atena se  naște din capul lui Zeus fără a cunoaște matricea maternă.

La fel în misterele Antichității, Osiris, Dionysos sau Orfeu au fost coordonatorii acelor învățături sacre, alcătuind știința totală despre ordinea cosmică și care nu putea fi comunicată decât inițiaților. Nu lipseau însă nici din acest tărâm tainic personajele feminine, căci Isis la egipteni și Demeter la greci erau venerate în cadrul propriilor lor mistere. Și, mai cu seamă, cele legate de Eleusis au avut o faimă cu totul deosebită în lumea veche.

Așadar, și în ceea ce privește pe femeie, lucrurile nu se pot în nici un fel absolutiza fără pericolul căderii într-un exces sau altul al afirmațiilor. Esențial este faptul că femeia va figura ca personaj tragic la cei mai remarcabili autori tragici ai Greciei vechi, înconjurată de aura de puritate și noblețe feciorelnică a Antigonei sau Electrei, sau încărcată de pasiune precum Clitemenstra. Esențial este, de asemenea, faptul că onoruri nesfârșite încărcau umerii delicați ai poetelor, ai femeilor, ele înseși creatoare de frumuseți artistice, egale întru totul cu colegii lor. Ca să nu pomenim decât de Sappho, de a zecea muză, cum îi spuneau grecii, prețuită în adâncimea înfiorată a stihurilor și muzicii ei, la fel, dacă nu mai mult decât Arhiloh ori Alceu, care a și iubit-o.

Și indiferent dacă Aristofan s-a amuzat pe socoteala femeilor care fac politică în Adunarea femeilor și în alte comedii cu ascuțiș satiric, asta nu lezează cu nimic asupra profilului cu adevărat superior al femeii de calitate, al aceleia în stare să se înalțe până departe în cerurile ideilor eterne.

Într-un dialog al lui Platon, dialog de maximă importanță pentru antropogonie, Socrate vorbește despre iubire ca principiu structurant al universului mare, cât și al universului mic (adică al sufletului omenesc). Dar referindu-se la tainica învățătură despre Eros și treptele iubirii, ducând spre combustia supremă care unifică spiritele, filosoful mărturisește că a primit înalta lecție de la venerabila și misterioasa preoteasă Diotima din Mantineea.

Pentru noi, însă, Banchetul lui Platon rămâne mărturia neîndoielnică a capacității spirituale a femeii de la care cel mai strălucit filosof al Antichității a primit inițierile supreme.

În răstimpul acela lung și amestecat, în care cu greu se pot despărți numeroasele ape din care s-a constituit o Europă incipientă, multe opere literare implică, în frumusețea lor particulară, un cert sens civilizator legat de funcția sensibil-afectivă, spirituală, îndeplinită în lume de femeie. În cultul creștin al Madonei s-a găsit modelul feminin preponderent al acelei vremi, urmat cu fidelitate, deși laicizat, în literatura medievală cavalerească. Nici urmele platonismului și neoplatonismului, oricât de firave, nu au lipsit din mentalitățile moștenite de intelectuali pe cine știe ce alte căi de acces, de la etapa anterioară de cultură. Căci cultul doamnei în poezia trubadurilor, ca și în romanul cavaleresc răspândit rapid pe tot întinsul continentului, ajunsese să stea în centrul codului atât de strict al eticii cavalerești, făcându-l pe nobilul apartenent al tagmei să se supună voinței pure și înalte a femeii iubite, deținătoarea celor mai luminoase virtuți.

Aceasta s-a încărcat de atribute angelice, ea urmând să lucreze asupra intelectului celui îndrăgostit, asemenea făpturilor celeste. În noul stil al lui Guido Guinizzelli, al lui Guido Cavalcanti, dar mai cu seamă la Dante, doamna este într-adevăr o doamnă angelică, excercitând asupra îndrăgostitului pur influențe decisive în ordinea morală și spirituală, ajutându-l să se desăvârșească prin iubire și să transforme în acțiune potențialul bun al sufletului său.

În Divina Comedie, eroul este vegheat de ochii divini ai Beatricei, care, prin perfecțiunea spirituală, dobândește demnitatea unui principiu feminin etern, benefic, identificându-se cu principiul binelui universal, al binelui suprem, al intelectului, în limbaj dantesc.

Tudor Chelariu

Portret Beatrice Portinari, realizat de către Marie Spartali Stillman (sursa: preraphaelitesisterhood.com)

Posted

in

by