Ne temem de ploaie, ne temem de vânt, ne temem de doruri, ne temem de un gând…
Omul, o ființă atât de misterioasă, dar care poate fi citită dintr-o privire, măcinată de atâtea gânduri, dar născute dintr-o singură temere, teama de a rămâne singur, teama de a nu reuși, frica de Dumnezeu.
Ne credem de cele mai multe ori atât de invincibili, dar în unele momente tensionate vedem cât de neputincioși suntem de fapt.
Da, omul are puterea să ridice edificii mărețe, să fie doar în câteva ore la celălalt capăt al pământului, acolo unde-l duc gândurile, dar uneori nu are puterea să facă aparent cel mai simplu lucru, să-și controleze emoțiile.
Pe toate le poate face, la toate se crede bun, însă în fața gândurilor care-l macină și a lui Dumnezeu, omul nu e decât o frunză purtată de vânt.
În fiecare zi trăim aceleași frici, aceleași regrete și poate aceleași doruri. Mereu ne îngrijorăm dacă o să reușim să terminăm acel proiect pe care trebuie să-l prezentăm zilele următoare sau dacă totul va ieși așa cum ne dorim noi.
Ne îngheață inima când nu putem da de cineva drag nouă, stând toată ziua și întrebându-ne dacă nu cumva s-a întâmplat ceva rău; ne este teamă să îmbătrânim.
Asta ne este firea, în ciuda dârzeniei și puterii pe care credem că o posedăm, noi suntem slabi în fața gândurilor noastre, pentru că nu suntem mașinării, suntem oameni vii, care iubesc, care au conștiință și se vor iubiți.
Degeaba alergăm uneori și spunem că suntem puternici, că pe noi nu ne poate doborî nimeni și nimic, căci, atunci când vine seara, fiecare om, oricât de puternic s-ar crede el, tânjește după niște amintiri demult pierdute, are niște temeri ascunse sau pur și simplu în minte începe să i se deruleze filmul zilei, sau chiar al vieții, și se cutremură.
Și oamenii de fier ai acestei planete au astfel de gânduri, pentru că omul e creat astfel de Dumnezeu, pe lângă inteligență și agilitate, să mai aibă și-o inimă care să-l trezească uneori din munca mașinală pe care o face și să se gândească la rostul lui pe acest pământ.
Oare noi venim pe această lume numai pentru a ne naşte, a trăi pur şi simplu, iar apoi a muri?
Aparent ni se pare că noi avem capacitatea de a conduce această lume, prin raționalizarea tuturor lucrurilor și fenomenelor, însă în fiecare dintre noi viețuiește frica de eșec și de singurătate.
Dar dacă nu ne-ar fi frică că am putea să suferim, să pierdem pe cineva drag, oare am mai putea să ne numim oameni? Prin ce ne-am deosebi de o stâncă, de exemplu?
Nu ne-ar păsa dacă am arunca gunoiul oriunde, căci n-am avea grija viitorului, al copiilor, al nepoților. Dacă n-am avea în piept o inimă în care izvorăște iubire, nu ne-am mai interesa de alții, poate nici de noi și nu ne-ar fi teamă să pierdem pe nimeni.
Dar, din fericire, omul nu e construit așa, iar toate aceste frici nu s-au format întâmplător, e o dovadă că omul se simte pasager în trenul vieții și vrea să-și petreacă călătoria prin viață cu demnitate și compasiune.
Până la urmă, toate fricile noastre, chiar și cea de întuneric, înălțime, spații închise ne fac să fim mai puternici, căci gândindu-ne la ele, încercăm să le depășim, să le inhibăm.
Astfel, ne străduim să sunăm oamenii dragi nouă cât mai des, să reușim să ducem la bun sfârșit toate proiectele, programându-ne mai util timpul.
Fiindu-ne frică și de ziua când va trebuie să îmbrăcăm hainele cerului, încercăm să nu pierdem timpul în zadar, ci să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară, făcând ceea ce ne place și ne face fericiți.
Și frica de Dumnezeu ne face să fim mai evlavioși, mai darnici și mai buni, amintindu-ne că nu noi suntem centrul universului, ci există în această lume o putere divină, nemărginită și veșnică.
Viața are grijă ca prin tot ce trăim să ne învețe o lecție, la fel e și cu fricile, prin ele învățăm să păstrăm vie făclia conștiinței.
Dacă tu ai unele temeri, nu crede că cel care-ți stă în dreapta pe scaun în autobuz sau cel care vorbește în fața unei tribune către mii de oameni, nu le-ar avea.
Trăim toți sub același cer și suntem toți egali în fața lui Dumnezeu.
Fiindu-ți frică că n-o să reușești, că n-o să fii iubit, înseamnă să primești semnale de alarmă de undeva de sus, acestea vrând să-ți spună că n-ai cum să fii perfect și să le faci pe toate perfect, pentru că există doar o forță perfectă și aceasta îi aparține lui Dumnezeu.
Cristina Morari