Dincolo de Nistru

Anul acesta am împlinit 23 de ani. A vrut Dumnezeu să îi fac. Avusem atâtea planuri pentru ceea ce urma să mi se întâmple, dar El m-a ridicat din fața Lui și mi-a dat tot ce nu i–am cerut. Ori altfel nu știu cum am  ajuns să trăiesc ceea ce voi spune mai departe.

Pe 30 decembrie, 2017 văzusem pentru prima dată apele Nistrului, din care peștele ieșea doar după ce pescuia câte o undiță. Au simțit ei că se apropie revelionul, acesta e un fel de spirit al sărbătorii. Apele erau de-un albastru de despărțire, căci cum să nu te uiți înfricat peste celălalt mal al râului, acolo unde nu e plajă, ca pe partea unde eram, nici pescari, nici pește, nici dorință, doar grăniceri. Transnistria continua în jos; nu o vedeam, deci nu există?

Cred că atunci când cineva privește peste Nistru de dincolo, urlă. Căci dacă ar plânge, nu ar fi apă cea ce plimbă bărci și ațâță pacea. Unde eram eu, nisipul e umed și casele de odihnă închise pe timp de iarnă. Curios, oare când îngheață Nistrul, unde dispar urmele de pe plajă? Dar cei ce le-au făcut? Copacii ar ști, dar poate e mai bine să nu vorbească.

Pe cer se plimbau avioane, alergau de voiai să crezi că poate vor reuși să zboare. Cărările văzduhului se marhează cu fum, dar pe ceață tot înaltul e drum. Poți să mergi de câte ori vrei dincolo de Nistru. Știam de un pod care leagă mal de mal, dar nu aveam buletinul ca să fiu lăsată să calc. Am vrut măcar să-mi imaginez ce poate fi dincolo, cum poate fi dincolo, cine poate fi dincolo, iar în gândul meu stăruia ceva: nimic…nimic.

Ce a vrut Dumnezeu să văd acolo?

A doua zi, am ajuns la Orheiul cel vechi-vechi. Și mi s-a părut atât de nou. Ne văzusem prima dată. Atât de mare el, iar eu destul de mare pentru prima vizită. Oprisem pe un deal, ca să pot să-l cuprind pe tot. A încăput pe retină, pe telefon, chiar și în inima mea. De departe, Orheiul Vechi o face pe marea secată, însă de unde poți ghici frumusețea naturii. Pământul s-a retras ca o mamă spre a le face bine copiilor ei. Așa a devenit Orheiul Vechi, adăpostind un sat sub poala lui. A crescut cetate în jurul oamenilor săi și le-a dat apă la picioare – Răutul – copil de-al Nistrului. Stâncile pietroase sunt o amintire despre viață, cea în singurătate, de cândva.

Citește și  Cătălina Budurin - Cum mi-am petrecut vacanța în Italia

Pe 31 decembrie am tras și de ușa mănăstirii din vârful stâncii, străjuită de o cruce care duce în spate pe toți cei care cred c-o duc. În apropiere, chiliile săpate în stâncă amintesc de vremurile când nu doar rugăciunea se citea la lumina lumânării. Ușa de la intrarea în pământ, ca să descriu scurt căldura și mirosul dinăuntru, deschisă și închisă numaidecât repede, lăsa loc unei dâre de lumină care străbate calea ce o are de parcurs. Trepte ușoare te scufundau și tot mai cald se făcea. Un pustnic, bătrân de rugăciunea anilor, ne-a certat părintește: inchidi ușa. Crez cî ești la market?  Îl purta o lumânare prin chilia plină de icoane și cărți. Haina lui neagră spunea cât de albă e barba acestuia. Gârbovit de ani sau de podul jos al chiliei, ori de smerenie, parcă mergea în genunchi. Ne urmărise până și-a convins ochii că acușica plecăm. Ne-a lăsat în pace să-l deranjăm. Lumină țâșnea din orice gaură, iar pietrele, să știți, țin de cald. Dintr-o carte veche, la o anumită pagină, deschise pusticul ca să citească cât cuprinde lumânarea pe care o ținea lângă tâmplă. Câteva găleți fuseseră puse pe podea ca să prindă picăturile de apă prelinse de pe pod. Dincolo am surprins camere mici săpate în piatră, ai căror pereți păstrează sloiuri de ceară albă și afumături de lumânare. Pesemne rugăciunile nu se sfârșeau…

Balconul duce către o altă deschidere a peisajului, de unde vezi cât nu poți cuprinde și nu cuprinzi cât vezi.

Am coborât în jos, spre muzeul satului ori satul muzeului. Dar nu cred că e totuna: e Butuceni. Am înțeles: Orheiul Vechi e granița ce apără muzeul de influențe. Case cu stâlpi și prispă, porți din lemn și pereți din lut, cu ferestre meșteșugărite de mâna stăpânului și oale pe acoperiș văzusem prin tot Butuceniul, cu ulițe nisipoase, pline de copii prinși în jocuri și gospodine cu mânecile ridicate. Am văzut și porțile Orheiului Vechi, altfel de porți, prin care curge tradiția românească. Când ești în josul satului, stai și te gândești: omul se închină dealului ori dealul lui, prefecându-se vale?

Citește și  Aventura extraordinară de pe Muntele Ceahlău

Prin sat miroasea a fum din cotloane și bucate, iar noi patru oaspeți ne opream la fiecare casă ca să facem poze cu ele. Un model de a întreține vechiul, fără a-l înnoi. Ori noul e ceva adânc uitat!

2 ianuarie, 2018: Mănăstirile din restul țării au uitat vechiul și au avut grijă să nu li-l amintească niciun colțișor din ceea ce sunt. De aceea, s-au dichisit și acum românii din Basarabia au aflat cum arată un palat. Mirare mare când am ajuns la Căpriana: ras până la zid și făcut, pictat din nou, ca și la Curchi, de altfel. Mai pe vale, la Mănăstirea Condrița  călugării se mulțumesc cu căldura dată de lemne și ziduri de piatră goală, cu o cupolă adâncită în timp și pictură murală păstrată atât cât se poate. La Condrița era și Dumnezeu.

Pe 8 ianuarie, 2018, am văzut un castel din localitatea Bulboaca care face bani din vizitarea acestuia și curtea aflată încă în renovare, cu ziduri de cetate în jur, cu personal discriminant și neprofesionist.

Să nu credeți că am fost, tot pentru prima oară, în Basarabia. Adevărul e că am fost tot timpul Acasă.

11 ianuarie, 2018, București.