Destin sau întâmplare?

Destin – e ceea ce primim în dar la naștere, așa se crede. Nu știu ce să cred, oare destinul nu-l primim cumva înainte să ne naștem? Oare nu venim noi dintr-o altă lume cu destinul gata scris de o mână neștiută și divină? …

femeie_rochie_albaÎntotdeauna mi-am pus întrebări de acest gen și de multe ori întrebările m-au dus departe, m-au rătăcit printre lucruri tainice și pe poteci pustii, ascunse de ochiul meu setos și curios. Așa că acum nu mai știu dacă destinul îmi e scris și pus în frunte, vorba aia, sau pur și simplu e un curs normal al propriei vieți…

Într-o altă ordine de idei, vreau să vă povestesc despre cea mai veche amintire a mea. Nu, nu e despre cum mama mă certa pe la 3 ani sau cum la 5 ani mi s-a născut un frate – nu, deși le am și pe astea. E o amintire ciudată și tind să cred că e una din vremurile când nu existam, din vremurile în care existam poate în altă parte.

Poate e vorba de spiritul meu, care nu a fost “creat” la naștere, ci demult înaintea ei. Cea mai veche amintire este una ciudată, pot spune:

Un fel de drum, care semăna cu un pod, cenușiu și sumbru, dar care îmi inspira liniște sufletească și pace. Era un drum pe care mergeam eu și nu știu câți ani părea să am, poate acolo timpul nu se măsura în ani… Eram îmbrăcată în rochie albă, scurtă și mă plimbam singură pe acel pod. Nu simțeam nimic, nicio durere. Nu mă apăsa nicio frământare, eram doar eu, ușoară și cu sufletul senin. Sau poate eram un suflet? Apoi, pe de o parte și pe de alta a drumului propriu-zis, erau ziduri cenușii, pe care erau lipite poze, o grămadă, fel de fel. Toate erau alb-negru, ca întreaga imagine a acestei amintiri, de altfel. Se pare că în poze era viața mea, dar nu mă vedeam clar, ci vedeam momente cu mine, cu viitorul meu sau cum îmi place mie să cred – cu destinul meu. Tindeam să mă uit mai mult pe stânga, deși poze erau și pe zidul din dreapta. Apoi tot mergeam, ușoară… pășeam, până când totul mi s-a înălbit în fața ochilor și așa mi s-a terminat filmul.

Citește și  Paula Turnea - o sursă nesfârşită de talent

Nu, nu e un vis, nu e o imaginație, e cea mai veche amintire a mea, care mă face să cred că destinul ne e scris demult înainte să existăm, iar faptul că suntem aici, e important. Asta înseamnă că trebuia să fim aici, că trebuia să venim cu un motiv… chiar dacă e neștiut. De aceea, prețuiți fiecare moment pe pământ, că  e mare păcat să ne plângem de ceea ce n-a  fost oferit: destinul…

Maria Bocicov