Cucuteni – despre nemurirea sufletului

Sub soarele cald de mijloc de mai, în iarba verde a câmpului se ivesc maci și albăstrele. Sus o boltă senină, adâncă, e delimitată de cireși veșnic tineri. Nimic nu pare a da indicii despre ce s-ar afla, ferit de ochii lumii, la capătul drumului prăfuit. Curiozitatea orășeanului ce este pus în mijlocul unui pustiu necunoscut mă îndeamnă spre clădirea ce pare desprinsă din recuzita unui film S.F. Deasupra panoramei de acoperișuri ce scapără în soarele după-amiezii situl arheologic Cucuteni se înalță, conic, sfidând pretențiile moderne ale domului ce-l înconjoară cu ferestre din sticlă groasă.

Trecerea de la vântul ce adia mărunt către viața imortalizată în pietrele camerelor mortuare e mult prea ușoară – ca un Charon modern ce vâslește sufletele umbrelor peste un Acheron neiertător custodele muzeului, un om a cărui voce impozantă pare să se imprime în însăși textura pământului și a balustradelor cu miros puternic de lemn bătrân, ne ghidează sus, pe una dintre scările în spirală, pentru o vedere de ansamblu asupra unei civilizații ale cărei începuturi se pierd în „Istoriile” lui Herodot.

O piesă de teatru de lumini și umbre, de abur și de fum, de curaj și mândrie – toate caracteristice geto-dacilor – pare că tachinează limita dintre adevăr și realitate.

Sus, aproape de tavanul înalt, tumulul principal atestă dibăcia arhitecturală a unor oameni pe care, în ziua de azi, îi considerăm primitivi. Trecutul, însă, ne contrazice definitiv: o demonstrează măiestria oalelor de lut arse și ornamentate cu motive organice, a pandantivelor pictate în culorile vii ale cultului geto-dac al fertilității și fecundității: roșu, alb, negru (motive păstrate în tradiția Mărțișorului). Amulete și talismane decorate cu „ochi” ritualici, cu motive geometrice complexe în simplitatea lor, cu figuri de oameni și animale fantastice, toate definesc mentalitatea sufletului efervescent al traco-geților.

Manifestări ale culturii Cucuteni

Îi râdeau în față morții. Ni se povestește despre cele patru morminte ale sitului, delimitate de construcții boltite de piatră, și despre cum geto-dacii erau cei ale căror ritualuri l-au marcat pe Herodot, aceștia fiind cunoscuți pentru înmormântările vesele, la care se râdea și glumea, iar apropiații se bucurau de încetarea suferinței și a necazurilor. Într-un contrast amețitor cu timpurile moderne nașterea unui copil era văzută ca intrarea acestuia în lumea fizică, necruțătoare, iar rudele îi plângeau nenorocirile ce aveau să vină. Cultul lui Zalmoxis, zeu al pământului ce promitea nemurire, le dădea siguranța veșniciei sufletului, care la momentul morții se transforma în pasăre și se ridica, cu aripi invizibile, spre tărâmuri eterne unde durerea și frica nu existau. Cu aceeași încredere ca cea a berserkerilor lui Odin se aruncau în luptă, furioși, nebuni în neînfricarea și răzvrătirea care au dus la retragerea împăratului Darius și la consemnarea, în „Istorii”, a celebrului citat „Geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

Însă tracii erau și cruzi – sacrificiile umane erau metoda de a trimite cereri marelui Zalmoxis, ai cărui soli erau aruncați în îmbrățișarea rece a vârfurilor de suliță pentru a-și îndeplini misiunea. La moartea unui lider de trib, multele soții ale acestuia își disputau virtutea iar cea aleasă ca cea mai frumoasă, mai înțeleaptă, mai plăcută, își dădea viața pentru a i se alătura soțului. Fie că se arunca în flăcările rugului ori folosea un cuțit pentru a-și curma viața, femeia acelor timpuri îi era egală în curaj bărbatului, iar cel ce dorea să curteze o văduvă trebuia să fie disponibil a se lupta cu sufletul răposatului pentru a se căsători cu aceasta.

Excentric dar simplu, bogat și mândru, spiritul geto-dac trăiește prin numeroasele vestigii găsite sub pământul hulpav: arme și unelte din onix, ceramică, și os, vase migălos reconstruite și piese de uz casnic tronează în vitrine de sticlă; frumusețea plină a aurului transformat în podoabe spiralate cu capete de cai sau de șerpi și a coifurilor de paradă se ghicește doar pe panourile informative, minunățiile fiind răspândite în diverse muzee. Idoli voluptoși, pictați cu motive vibrante, par a-și adânci privirea goală în neant încercând să străpungă realitatea și să se odihnească în acel tărâm al promisiunii infinitului.

Revenirea la soarele arzând sclipiri pe firele dese de iarbă se face, din nou, mult prea brusc, iar povestirile pe care le-am ascultat par himere ce se risipesc cu primele raze ale zorilor unei noi zile. Ori, poate, nu chiar. Trecutul tainic al civilizației de la Cucuteni se odihnește în micile ridicături de pământ ale câmpurilor de rapiță, de maci și albăstrele, în așteptarea fondurilor necesare scoaterii sale la lumină și eliberării păsării ce poartă, către țărmuri negândite, sufletul unei vremi de mult apuse.

Alexandra Poșchin