Valoarea spirituală a obiectelor culturale de mare preţ nu poate fi exploatată decât în ţara de origine, afirmă unii specialişti. Se consideră că în absenţa contextului socio-istoric care să confere obiectelor în cauză semnificaţia veritabilă, acestea devin simple fragmente deposedate de farmec, ale unui stat străin. Deşi profunda lor însemnătate istorică ar fi recunoscută într-o altă societate decât cea de provenienţă, impactul nu ar fi cel aşteptat, deoarece populaţia străină nu-i receptează importanţa cuvenită; ea nu resimte că acea frântură de istorie îi aparţine, reprezentând o mărturie a timpurilor măreţe, dar apuse.
Mai mult decât atât, există opinii conform cărora ţările străine nu ar trebui să deţină dreptul de a păstra comorile culturale ale altui stat, având obligativitatea de a le restitui. Spre exemplu, ţara noastră a încredinţat Rusiei tezaurul naţional în timpul Primului Război Mondial, constând atât în documente, cât şi în obiecte preţioase de artă. În 1956 doar o parte din aceste valori culturale au fost retrocedate, iar, din păcate, toate încercările de recuperare integrală a lor au fost declinate pănâ în prezent.
Dintr-o altă perspectivă, există numeroase cazuri în care operele de artă de o deosebită semnificaţie sunt conservate într-o ţară străină tocmai pentru popularizarea acestora. Un număr mare de muzee păstrează o serie de capodopere ale lumii, indiferent de ţara de origine, pentru a stimula interesul întregii societăţi faţă de respectivii artişti şi de diferitele caracteristici naţionale specifice. Prin urmare, comorile culturale servesc la promovarea unei anumite naţiuni, la răspândirea autenticităţii lor, ferite fiind de limitarea acestora doar la privirile civilizaţiei de provenienţă.
În plus, se crede că recuperarea comorilor ar fi imposibilă dacă ne gândim la faptul că majoritatea acestora nu aparţin statelor, ci reprezintă posesia particulară a unor persoane ce le-au cumpărat fie direct de la creatorii lor, fie prin intermediari. Deci redobândirea valorilor culturale ar presupune depistarea tuturor acestor particulari şi tratarea cu ei pentru returnarea tezaurului. Nu puţine sunt cazurile în care aceştia refuză să cedeze sau să vândă obiectele preţioase, ineputând fi obligaţi în acest sens. Eforturile s-ar dovedi astfel inutile şi aducătoare de pagubă (cheltuială de bani, irosire de timp etc.) pentru statul ce încearcă un astfel de demers. În compensaţie, aceste sforţări ar trebui să fie canalizate spre promovarea şi restaurarea comorilor culturale deja existente.
Adelina-Mihaela Poenaru
Articole înrudite:
Artă cenzurată sau libertate de exprimare a viziunii?
Căsătoria interetnică sau interreligioasă
Fructificarea valorilor în societate
E-urile și alimentația
Responsabilitatea educaţională a posturilor private de televiziune
Fereastra trecutului
Despot – Vodă – domn al Moldovei
Nicolae Paulescu – Lupta pentru combaterea diabetului
Cluj- Napoca – oglindă a trecutului, capodoperă a contemporaneității
Festivalul creației artistice din Fălești – prilej de bucurie pentru suflet
Educația eficientă – acasă sau la școală?
5 mai – marca evenimentelor istorice globale
Mâine – între realism şi idealism
Cultura, managementul cultural şi piaţa de artă