Cândva…

17E noapte. Vântul rece de toamnă îmi retrezește amintiri de candva (3)undeva. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de albia valurilor ce trec peste noi. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă ademenește și mă las purtată de lumina lor departe, tot mai departe… mirosul de fân proaspăt uscat mă învăluie… un ghem de copil stă acoperit de o claie de fân și privește cerul… bunicul e în față, ghidează căruța spre casă, uitându-se din când în când în urmă, ca nu cumva să piardă ghemotocul din fân…. privesc cerul… e atâta liniște… fără griji, fără probleme mă las capturată de amintirile ce vin val după val.

Trec dintr-un anotimp în altul… acum e toamna cu frunzele rumenite de soare, acum e iarna, cu fulgii de zăpadă ce îmbracă livada dezgolită din spatele casei. Focul trosnește în sobă a crivăț. Privesc jocul fulgilor de nea în timp ce bunicul mai pune câte un lemn pe foc și citește ziarul… Mă ia pe piciorul lui și îmi povestește întâmplările dintr-o tinerețe uitată.

Dintr-o dată, copacii prind viață…își scutură mantia de omăt și se îmbracă de sărbătoare: e primăvară. Întreaga natură e pregătită de Praznicul Împărătesc. Același lucru îl fac și eu, deși nu înțeleg prea multe. E singura dată în an când merg la biserică după ce soarele a apus de-a binelea. Îmi iau bunicii de mână și, agale, urcăm dealul spre biserică. Negura nopții mă sperie, umbre stranii trec pe lângă mine, nu recunosc pe nimeni… e tăcere… dar spaima nu zăbovește prea mult, căci, una câte una, mici scântei se aprind parcă anume ca să-mi stăvilească spaima. Focul divin animă locul sacru. Plecăm spre casă purtând în mâini dumnezeirea. Pe drum bunicul rememorează anii de tinerețe, când satul era o forfotă de tineri.

În mintea mea de copil, poveștile lui prindeau contur, mă fascina, îi sorbeam fiecare cuvânt. Stăteam și ascultam și-mi spuneam că și eu, ,,când voi crește mare”, la rându-mi îi voi povesti isprăvile prin care voi trece. Nu intuiam noțiunea timpului, nu înțelegeam că oamenii sunt într-un scurt popas pe meleagurile lumești… mă trezesc din visare… ce multe aș avea să-i povestesc celui ale cărui brațe mi-au purtat copilăria… ce mândru ar fi că ghemotocul de altă dată s-a transformat într-un om. Satul de odinioară a devenit acum cuib de cucuvele. Prezentul ce mi-a bucurat copilăria a devenit trecutul care îmi mai răscolește inima.

candva

Povețele bunicului le păstrez în suflet, bunătatea lui îmi mângâie și acum gândurile… dar am învățat ceva… ce-i drept o lecție dureroasă…am învățat să apreciez, să iubesc și să iert persoanele dragi mie, căci, astăzi îți stau în față, le pipăi, sunt vii, dar mâine e posibil să fii învăluit doar de simple amintiri. Familia este o parte din noi. Ne definește ca oameni, ne formează și ne lasă să zburăm în volbura vremurilor. Când vom obosi, ne vom întoarce în sânul ei, căci doar acolo va dispărea cu adevărat osteneala. Însă, durerea în stare nealterată va fi atunci când  o parte din tine, din marea familie va pleca pentru vecie în veșnicie. Ce-ți vor rămâne, vor fi doar amintirile ce te vor înveli-n noaptea târzie.

Mihaela – Ștefania Puțeanu


Posted

in

, ,

by