Biserica romano-catolică „Sfântul Nicolae” din Bacău, Mireasa lui Cristos

Surprinzătoarea poveste de viață a bisericii Româno-Catolică „Sfântul Nicolae” începe cu un râu, Bistrița, și cu surparea mănăstirii, a reședinței episcopale, dar și a vechii catedrale – loc de rugăciune și dăruire a păcii pentru catolicii băcăuani.

Atestată fiind încă la finele secolului al șaisprezecelea, biserica fu ridicată pe ruinele vechilor construcții în mijlocul unui cimitir, reprezentând pentru creștinii orașului lăcașul sfânt sub acoperișul căruia-și puteau continua dialogul cu Providența.

Biserica romano-catolică „Sfântul Nicolae” din Bacău

Construită din lemn, starea șubredă a bisericii urma să convingă, prin anul 1791, pe prefectul Misiunii, Pr. Fidelis Rocchi, să ceară închiderea, pe o perioadă nedeterminată, a lăcașului, întrucât acesta n-ar fi avut acoperiș, iar curtea nu era împrejmuită de un gard. Decizia Preotului Rocchi hotărâse atunci închiderea sufletelor a 80 de familii de enoriași, sigilând ușa bisericii de fața oamenilor care o frecventau. În urma acestui fapt, s-a decis repararea lăcașului din lemn și construcția unui gard cu ajutorul credincioșilor, Misiunea suportând cheltuielile necesare. Cu toate acestea, însă, nmic din cele de mai sus nu au fost duse până la capăt, nici măcar începute.

Abia în 1836, când Carlo Magni – prefectul apostolic al vechii biserici din lemn, a solicitat reconstrucția din piatră și cărămidă, pentru o dăinuire în timp a simbolului creștin. Lucrurile au început prin sudoare și greutăți ale acelor vremi, mai ales că cheltuielile trebuiau, conform obiceiului practicat în toate celelalte parohii din Moldova, suportate de către credincioși.

Deși se tot punea plumb peste aripi, biserica va fi ridicată din abnegația Preotului Sardi, care a insistat pe implementarea priectului inițiat de prefectul Magni.

Toate gândurile bune cu referire la noul lăcaș din Bacău urmau să se materializeze peste 10 ani, așa încât, prin 1846, la început de lună și sfârșit de an, tânăra bisericăfu sfințită și consacrată de către ep. Paul Sardi, eveniment despre care se va scrie în revista de pe atunci „Albina Românsească” și în care se va vorbi despre fapta milostivă a băcăuanilor: „catolicii din Bacău au clădit o biserică numită de popor, la care a contribuit și Împărtul Austriei, Franz Joseph, cu 1000 de forini.”

O jumătate de veac de rezistență în fața geruruilor și a crivățului estic a sfârșit prin ample lucrări de restaurare a lăcașului, întrucât pereții din cărămidă presau zidurile bisericii. În aceste condiții, autoritățile băcăuane au solicitat Episcopiei Romano-Catolice ajutoare.

Edificiul religios, suportând operații consecutive, are o istorie zbuciumată, rezistând, mai mult sau mai puțin, cutremurelor din 1940, în urma căruia picturile murale executate de către artisutl băcăuan Constantin Ionescu, nu au putut fi remediate, înlocuite fiind la reparațiile ulterioare. Cutremurul din 1977 a însemnat un alt moment de cumpănă pentru biserica din centrul orașului, producând daune mari.

Parohului și decanului de Bacău, Isidor Dâscă, ajutat și susținut de credincioși, îi reușește, între anii 2006-2008, să execute alte lucrări de reparații. Astfel, se zidește ușa laterală din dreapta, un altar sculptat din bloc de marmură înlocuiește un altul vechi din lemn, s-a pus pardoseală din marmură, în centrul bisericii s-a pus un candelabru frumos, din cupru, s-a schimbat instalația electrică din cupru cu aluminiu.

În următorii cinci ani de activitate a instituției, conducerea reușește să schimbe total acoperișul bisericii și al turnului cu unul din tablă rezistentă de cupru, acesta din urmă fiind îmbrăcat de cu profile unitare. De asemnea, s-au turnat grinzi deasupra și la temelia pereților.

Anul 2014 a însemnat ultimele reparații ale zugrăvelelor interioare.

Astăzi, mai mândră decât oricând, stă în așteptarea credincioșilor, înălțându-și cupola spre cer.

Maria Dicusar