Clujul rămâne de neuitat

Clujul matinal este atât de liniștit, încât ai putea să-ți auzi bătăile inimii. Clujul matinal este foarte răcoros, ceea ce te face să cauți soare, mult soare. Și la Cluj chiar e mult soare.

Când am coborât din tren și am plecat spre Strada Horea, am mers zgribuliți pe lângă clădirile vechi și pe lângă mașinile adormite. Soarele abia răsărea și se zărea de după blocuri, zâmbindu-ne și ademenindu-ne. Ne opream la câte o intersecție să ne încălzim și mergeam mai departe. Spre bucuria mea, am dat și de Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, lângă care m-am oprit și pe care am admirat-o.

Am staționat la Casa Țărăncuței să luăm micul dejun: plăcințele ca la mama acasă! Mi-aș bea cafeaua de dimineață zilnic acolo. Personal ospitalier, prăjituri și plăcințele excepționale, muzică tradițională și atmosferă ca într-un sătuc cu 5 clădiri în care toți se cunosc și-s fericiți.

Am înaintat și am decis să o luăm spre Iulius Parc. Fusesem eu cândva acolo și aveam o vagă amintire că-mi plăcuse foarte mult. Într-adevăr, când am ajuns, ne-am scăldat în raze de soare pe scările de lângă lacul în care înotau rățuște, bucuroase și ele să aibă companie la ora aceea a dimineții. Am discutat, ne-am desfătat, am savurat peisajul, parcul și puținii oameni care treceau pe acolo. Ne-am calmat și odihnit picioarele și spiritele care nu dormiseră o noapte și ne-am pornit spre Grădina Botanică „Alexandru Borza”.

Am fost în multe parcuri și grădini din România și nicăieri nu m-am simțit mai bine decât în grădina de la Cluj. Am văzut Grădina Japoneză, mai frumoasă decât oriunde, cu un lac artificial, cu plante aduse din Orientul Îndepărtat, cu nuferi și cu multă umbră. Dar punctul culminant l-au constituit serele, în care ne-am simțit ca în altă dimensiune. Intram acolo de parcă pășeam pragul altei țări, a unei țări tropicale, departe de România și, totuși, eram mândri că încă ne aflam în România.

Citește și  Alsacia medievală în Bacău

Deja obosiți, ne-am oprit în Centrul Vechi să bem o cafea și să mâncăm ceva, ca să ne recăpătăm puterile. După ce am cutreierat străzile vechi, după ce am apreciat arhitectura construcțiilor și după ce am tras cu urechea să mai prindem vreun cuvânt în maghiară, am urcat spre Cetățuie, unde ne-am odihnit. Am privit Clujul de sus, am vorbit, ne-am mângâiat sufletele, căci călătoria asta a fost ca o alinare pentru spiritele noastre. Am pierdut noțiunea timpului și era cât pe ce să întârziem la ultimul punct din lista noastră, acela pentru care am și venit la Cluj, de fapt: spectacolul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (de Camil Petrescu), în regia Adei Lupu, la Teatrul Național Cluj-Napoca.

Ce am simțit în timpul spectacolului este de nedescris. Știi ce înseamnă să te treacă fiorii din cap până-n picioare când cineva vorbește cu tine? Știi cum e să te zgudui la auzul unor cuvinte sau să-ți încremenească inima? Eu știam ce-nseamnă asta și până atunci. Le-am simțit de multe ori, dar.. niciodată în timpul unui film sau spectacol. De obicei, nu uit că e ficțiune, că e o joacă de rol. La Cluj am uitat și ne-am transpus imediat în pielea actorilor și personajelor.

Aș ocupa prea mult spațiu dacă aș perinda tot ce am experimentat în timpul acelui spectacol și mai bine ți-aș spune să-l vezi și tu. Dacă noi ne-am pornit de la Iași spre Cluj pentru un spectacol, o să poți și tu. Pentru că o sa ieși din sală și nu o să reușești să-ți revii. O să fii încă acolo, lângă Gheorghidiu. Și o să-ți aduci aminte de asta încă mult timp, o să-ți aduci aminte de spectacolul acesta ca fiind cel mai frumos spectacol la care ai reușit să ajungi vreodată.

Citește și  Învățământul românesc

Acesta a fost Clujul: primitor, impresionant și de neuitat. De neuitat.

Mihaela Guțu