Domnișoara Iulia – ambiția și mândria se curtează

Ambiția și mândria se curtează, se ispitesc și se zdrobesc una pe cealaltă, culminând într-un act seducător, mistuitor, efemer. Dorințele de a domina și de a supune se suprapun în celebra piesă de teatru a lui August Strindberg, Domnișoara Iulia, piesă ce continuă a provoca noțiunile de moralitate și de onoare chiar și în timpuri în care însăși esența acestor idei pare să fi fost uitată.

Principiile lumii vechi, ale aristocrației rafinate, cu iz de vin nobil, se opun râvnei omului de rând de a-și însuși gloria unor virtuți pe care nu le are. În acest context cadrul piesei ni se deschide spre simboluri pierdute în timp: bucătăria, locul unde se consumă acțiunea, este „inima” conacului, cea care ar trebui să fie un nexus al siguranței și al calmului vieții de familie dar care, din cauza evenimentelor petrecute, se transformă în premisa vechiului mit al Mărului Discordiei; noaptea de Sânziene, rit vechi de celebrare a fertilității, este pretextul comiterii actului tabu dintre o contesă și un servitor, dintre o pasăre în cădere liberă și șoimul care o folosește pentru a se înălța mai sus, mai sus, spre un văzduh pe care nu îl poate măsura din priviri, orbit de soarele promisiunii măreției.

Prinși între adevăr și decepție, domnișoara Iulia și valetul, Jean, joacă un joc ce are repercursiuni asupra felului în care lumea lor poate fi privită de cititorul modern: aceasta se metamorfozează, se transformă pe parcurs ce caracterele celor doi se confundă și se propagă, vibrează împreună și disonant – decorul se mulează pe declarațiile de dragoste neîmpărtășită, pe împunsăturile veninoase, pe inocența simplă a celui de-al treilea personaj – Kristina – și pe tema pierderii onoarei, atât față de sine dar și de ochiul neiertător al lumii.

Citește și  Ion Creangă - povestitorul copilăriei noastre

Prin plasa dibace țesută se prind picături de sinceritate ce definesc subtil, diafan, tabloul din spatele acțiunii: istoria familiei contelui, nevoia acută a femeii timpului de a se promova ca și independentă și egală cu bărbatul; aroganța celor ce, văzând dincolo de titlurile nobiliare și limitările impuse atât de rang cât și de lipsa de educație, pierd raționamentul inițial și cad în același viciu ca și cei pe care îi disprețuiesc. Acest ultim concept este central poveștii, fiind expus prin asimetria viselor Iuliei și al lui Jean: în timp ce ea visează să coboare de pe acea coloană înaltă pentru a se uni cu pământul, cu autenticitatea sentimentului de a aparține și de a se confunda cu materia însăși el visează la înălțimi amețitoare, la a se ridica dintre ramurile greoaie ale pădurii întunecate pentru a trona deasupra lumii, iar prin acest efort considerând că i se cuvine a fura ouăle de aur pe care este sigur că le va găsi în cel mai înalt vârf. În timp ce ei îi este frică să coboare lui îi este imposibil să urce, iar între ei se află lumea reală reprezentată de bucătăreasa Kristina, lume de la care ei și-au întors privirile dar de a cărui rânduială amândoi depind.

Întreaga piesă este o cădere către un final dezarmant, un război ce, deși mult așteptat, se termină chiar dinainte de a începe: Jean, dezinvolt, decapitează canarul domnișoarei Iulia. Acest moment decisiv este cel în care personajul contesei își pierde, complet, forma, aceasta comportându-se în ultimele pagini ca sclavă a unui singur gând, cel definitiv condus de ecourile nefaste ale morții.

Citește și  „Vremea îngerului” și „Dragostea si răul” - Anne Rice

Alexandra Poșchin