București

Date generale

Opera Națională București
Opera Națională București

București este un municipiu, capitala României, având în jur de două milioane locuitori, situat în partea centrală din Câmpia Română, de o parte şi de alta a răului Dâmboviţa, alt. 70-90 m. Constituie cea mai mare aglomerare urbană din România, fiind principalul centru politic şi administrativ, economic şi comercial al ţării, citadelă a ştiinţei, învăţământului de toate gradele, culturii şi artei, nod de convergenţă rutieră, feroviară şi aeriană de importantă naţională şi internaţională, iar prin mulţimea monumentelor istorice şi de arhitectură, a aşezămintelor de cult şi de cultură, a monumentelor de artă şi a valorilor sale peisagistice, este cel mai mare, mai important şi mai atractiv centru turistic al României. În Bucureşti se concentrează peste 9% din populaţia României, 13% din numărul total al personalului muncitor, 51,2% din producţia poligrafică, 18,7% din construcţiile de maşini, 16,9% din industria sticlei, porţelanului şi faianţei, 17,2% din industria textilă, 14,2% din industria chimică, 11,5% din industria alimentară, 10,8% din industria confecţiilor.

Localizare
Coordonatele geografice ale centrului Capitalei – marcat prin km. 0 naţional în Piaţa Sf. Gheorghe – sunt 44 grade 25′ şi 50″ latitudine nordică şi 26 grade 4′ 50″ longitudine estică, ceea ce înseamnă aproximativ aceeaşi aşezare latidudinală cu Belgrad (Serbia), Genova (Italia), Bordeaux (Franţa), cu lacurile Huron şi Michigan din nordul SUA; apoi, spre est, cu lacul Aral(Rusia), cu sudul Mongoliei, cu deşertul Gobi şi cu nordul insulei japoneze Hokkaido. Întinzându-se pe un intravilan de circa 160 kmp (suprafaţa totală administrativă a oraşului este de 228 kmp, în care se includ şi terenurile agricole, drumurile şi pădurile din imediata vecinătate), oraşul măsoară aproximativ 22km între extremitatea nordică (Străuleşti) şi cea sudică (IMGB-Berceni), aproape 20 km între extremitatea vestică (Militari) şi cea estică (spre satul Căldărarul). Oraşul-capitală este divizat în 6 sectoare urbane administrative (în jurul său este teritoriul administrativ al judeţului Ilfov. Ca distanţe rutiere, oraşul Bucureşti se află la 425 km de Sofia, 735km de Belgrad, 885 km de Budapesta, 1140 km de Viena, 1235 km de Varşovia, 1285 km de Atena, 1145 km de Praga, 1730 km de Berlin, 2040 km de Roma, 2460 km de Paris.

Bucureştiul în antichitate
Prezenţa omului pe meleagurile bucureştene se pierde în negura vremurilor, cercetările arheologice scoţând la lumină vestigii din epoca pietrei cioplite (dealurile Radu Vodă şi Mihai Vodă) – cu 150.000 de ani în urmă, apoi din epoca pietrei şlefuite (cca.6000-1000 î.Cr. – la Dudeşti, Bucureştii Noi, Giuleşti, dealul Piscului etc.), din epoca bronzului (1700-1150 î.Cr.-dealurile Radu Vodă şi Mihai Vodă, lacul Tei), din epoca fierului (1150-450 î.Cr. – cu numeroase aşezări: Străuleşti, Bucureştii Noi, Herăstrău, Băneasa, Tei, Ciurel, Mihai Vodă, Filaret etc.) cînd este consemnată prezenţa triburilor traco-gete şi apoi geto-dace în aria bucureşteană. Una dintre cele mai importante şi vechi aşezări omeneşti se consideră a fi cea de pe dealul Radu Vodă (unde existenţa omului a fost, se pare, neîntreruptă, începând chiar din paleoliticul inferior), care, în secolele IV şi III î.Cr. era bine conturată şi puternică, întărită cu un şanţ de apărare, ceea ce i-a făcut pe unii istorici să o considere „capitală-cetate” getică a lui Dromihete. Deşi zona bucureşteană nu a fost efectiv sub ocupaţie romană, totuşi, influenţă romanilor, manifestată destul de puternic şi aici, s-a materializat în forma şi decoraţia obiectelor ceramice, în armele de luptă, în modelul podoabelor şi tipul uneltelor, în forma statuetelor de bronz găsite în zona lacului Tei şi în inscripţia latină de la Giuleşti. Descoperirile arheologice de la Străuleşti, Fundeni şi cartierul Militari dovedesc că după retragerea armatelor romane în sudul Dunării, după anul 271, locuirea Câmpiei Române, şi deci şi a ariei bucureştene, a continuat şi s-a intensificat, principalele ocupaţii ale populaţiei fiind, pe mai departe, agricultura şi creşterea animalelor, unele aşezări evidenţiindu-se prin activităţi meşteşugăreşti (Străuleşti şi Crângaşi – cu cuptoare de ars oale – în secolele III şi IV). În mult zbuciumata perioadă a migraţiilor, vestigiile arheologice probează nu numai o incontestabilă continuitate de viaţă umană în vatra bucureşteană (ca, de altfel, în întreaga Câmpie Română), ci şi o rezistenţă neîncetată a locuitorilor autohtoni, care-şi păstrează modul de viaţă şi de gândire, obiceiurile şi ocupaţiile tradiţionale, precum şi elemente ale culturii geto-daco- române, bineînţeles cu unele influenţe din partea popoarelor migratoare. În perioada secolelor VI şi VII, săpăturile arheologice au pus în evidenţă existenţa a 17 vetre de sate, unele bine dezvoltate, ca: Ciurel, Străuleşti, Piaţa de Flori etc., în locuinţele cărora s-au găsit boabe de mei, râşnițe, unelte din metal s.a. Ceramica acestei perioade, foarte variată, reproduce forme moştenite din fondul geto-dac şi din cel daco-roman.

Bucureştiul în Evul Mediu
Cercetările întreprinse în cartierul Bucureştii Noi, în zona Băneasa, în centrul Capitalei şi în multe alte părţi ale oraşului au dovedit, pentru secolele IX-XI, existenţa unor aşezări cu un însemnat număr de locuitori, cu case construite, în general, din lemn de stejar (prezent din belşug în pădurile din jur), numărul vetrelor de sate scoase la lumina fiind de 34 (cea mai extinsă vatră corespunzând vechiului oraş Bucureşti). În secolele XII şi XIII, deşi se înregistrează unele diminuări ale factorilor demografici şi o slăbire a activităţilor de producţie, vestigiile arheologice din Piaţa de Flori, de la Ciurel şi Floreasca constituie mărturii incontestabile ale continuităţii locuirii acestei zone chiar în condiţiile nefavorabile create de prezenţa cetelor prădalnice migratoare. În sec. XIV, când Ţară Românească apare pe harta politică a Europei ca stat feudal – cu capitale stabilite, pe rând, la Câmpulung, Curtea de Argeş şi Târgovişte – în actuala vatră a Bucureştilor se ridică o cetăţuie, amplasată în aria Curţii Vechi, a cărei suprafaţă nu depăşea 160mp şi care se numea Cetatea Dâmboviţei. Tot în acest timp, prin progresul aşezărilor de aici şi prin unirea lor teritorială, începe să se contureze târgul, aşezare dezvoltată economic şi cu evidente tendinţe de urbanizare. Târgul se dezvoltă din ce în ce mai mult în sec. XV, când Vlad Ţepeş construieşte o cetate de patru ori mai mare decât cea anterioară, cu rol de avanpost militar de apărare împotriva turcilor. Numele de Târgul Bucureştilor şi de Cetatea Bucureştilor se transformă, destul de repede, în Bucureşti, desingnând aşezarea cu valenţe urbane, în plină ascensiune, situată în zona Curtea-Veche – Piaţa de Flori. Vechimea Bucureştilor ca sat, ca târg sau ca aşezare urbană, precum şi originea numelui constituie, încă, probleme în discuţie, părerile fiind relativ diferite. În general se admite că oraşul există – că târg sau aşezare urbană – în veacul XIV, în care sau lângă care s-a ridicat o cetate – Cetatea Dâmboviţei – atestarea sa documentară, sub formă de Cetatea Bucureştilor, având loc în sec. XV. Este neîndoielnic că acesta a fiintat ca târg sau ca aşezare mai dezvoltată, cu funcţie de polarizare economică înainte de sec. XIV, ceea ce explică de ce, mai târziu, în condiţiile politice şi sociale favorabile, a devenit un centru prosper, atât din punct de vedere administrativ, cât şi economic.

Prima atestare documentară
Prima atestare documentară este datată la 20 septembrie 1459, într-un hrisov emis de Vlad Ţepeş în Cetatea Bucureştilor, prin care domnitorul întărea o danie către patru locuitori ai aşezării. Nu este exclus, însă, după părerea unor istorici (printre care şi Nicolae Iorga), că menţiunea documentară din 1368 care consemnează Cetatea Dâmboviţei ca punct unde este „sfărâmată” o oaste ungurească, precum şi menţiunea dintr-un document unguresc din 1397, care foloseşte tot numele de Cetatea Dâmboviţei, să se refere la aşezarea numită mai târziu Bucureşti. După istoricul Constantin C. Giurescu, „analiza împrejurărilor istorice şi consideraţiile de ordin logic pledează pentru identificarea Cetăţii Dâmboviţa din 1368 şi 1396 cu Bucureşti”. De asemenea, este deosebit de interesantă, nu atât din punctul de vedere al analizei istorice, cât mai ales din cel al imaginaţiei, bazată pe transmiteri, din generaţie în generaţie, harta întocmită de D. Papazoglu, intitulată „Planul primitiv al Capitalei – 1328” (redând situaţia din 1328 după consideraţiile autorului) şi tipărită în 1871. Această hartă are menţionate pe marginile sale o listă a bisericilor cu numele fondatorilor şi o listă a caselor, de la anul 1328 la 1800.

Citește și  Sărbătoarea Crăciunului și colindele - esența divină

Originea şi numele oraşului
Opiniile referitoare la originea şi la numele oraşului sunt numeroase şi diferă destul de mult, însă majoritatea se axează pe două variante principale. Cea cu accepţiune mai largă susţine că numele de Bucureşti ar proveni de la un strămoş numit Bucur; după unii, Bucur ar fi fost un cioban ce stăpânea păşunile şi fâneţele din zona aşezării, după alţii ar fi fost un negustor bogat, un boier sau chiar vlăstar de domn, care, ca stăpân al locurilor de pe malurile Dâmboviţei, a înfiinţat aşezarea sau, mai precis, i-a atribuit numele său aşezării deja existente. Este foarte posibil, am adauga noi, că acest Bucur să fi apărut, într-una din ipostazele de mai sus, mult mai târziu în raport cu existenţa şi cu conturarea unei aşezări stabile şi mari, care, aşa cum arată vestigiile arheologice, a existat neîntrerupt, prin suprapuneri succesive, încă din paleolitic, şi că numele de Bucur i-a fost atribuit aşezării mult mai târziu – aşa cum, în mod frecvent, în ţara noastră, foarte multe sate şi-au schimbat numele de mai multe ori în funcţie de stăpânul respectiv sau din diverse alte cauze; cu timpul, Bucur s-a transformat în Bucureşti sau chiar de la începutul perioadei a fost Bucureşti (precum sunt numeroase sate care se numesc Ionești – de la Ion, Floreşti – de la Florea sau de la Florescu, Stoienești – de la Stoian, Mirceşti – de la Mircea etc). A două variantă consideră că numele de Bucureşti îşi are originea în „Helis” – cum se crede că se numea capitala-cetate a lui Dromihete (aflată pe aceste locuri) – care semnifică bucurie, adică „Cetatea Bucuriei”, de la care ar deriva şi Bucureşti.

Dezvoltarea în primele secole
Între anii 1476 şi 1480, cetatea existentă se extinde pe o suprafaţă de 900mp, iar târgul îşi dezvoltă, după 1465, funcţia comercială (liantul dintre comerţul central-european şi cel oriental), meşteşugurile şi atribuţiile politico-militare. De aici înainte, majoritatea actelor domneşti va fi emisă din Bucureşti. În secolele următoare, funcţia sa de reşedinţa domnească se întăreşte continuu şi oraşul se dezvoltă mult din punct de vedere economic şi social, în anul 1807 având 3520 de prăvălii, iar în 1860 peste 200 de clădiri publice. Iată cum descrie un călător străin Bucureştii începutului de secol XVIII: „Oraşul Bucureşti e foarte mare, palate frumoase, mitropolia e sus pe deal şi clopotniţă este înaltă şi de piatră… sunt 37 de mănăstiri şi peste 200 de biserici. Pe toate uliţele şi în toate curţile sunt puţuri adânci; apă de ajuns, pâine, struguri, toate din belşug.”. Epoca de înflorire culturală a oraşului este legată de numele domnitorului Constantin Brâncoveanu, care, printre altele, reclădeşte Palatul Voievodal, zideşte biserica Sf. Gheorghe (unde se află mormântul său), construieşte un frumos şi impresionant palat la Mogoşoaia, trasează un drum de legătură între Palatul Voievodal şi Palatul Mogoşoaia – drum numit Podul Mogoşoaiei (pentru că era „podit” cu bârne de stejar, azi numindu-se Calea Victoriei), înfiinţează o tipografie şi sprijină direct Academia Domnească de la Sf. Sava.

Secolul XVIII
În sec. XVIII apar şi se dezvoltă manufacturile, se înmulţesc meşteşugurile şi se remarcă o specializare a lor, se organizează şi se întăresc breslele, oraşul devine un centru comercial primordial în această parte a Europei. Acum se poate vorbi şi de o evidentă existenţă şi de o oarecare diferenţiere a categoriilor sociale: meşteşugari, negustori, slujbaşi în aparatul administrativ, clerici, ţărani, boieri şi slujitori etc. În 1807 erau recenzate în Bucureşti 3523 prăvălii, din care 2500 în partea centrală, celelalte aflându-se în cele 4 sectoare sau în „mahalale”.

Secolul XIX
În tot cursul sec. XIX se construieşte un mare număr de edificii publice şi de case mari şi impunătoare cu stil şi dotări (mai ales pe Podul Mogoşoaiei), se înalță biserici în toate părţile oraşului sau se refac cele existente, se execută lucrări de alimentare cu apă, de salubritate, de „podire” şi, mai târziu, de „împietruire” a străzilor. Astfel, se construieşte Teatrul Naţional (1846-1852) – distrus de cutremurul din 1940, Palatul Academiei Române, Universitatea etc. Învăţământul liceal este dezvoltat prin înfiinţarea liceelor Matei Basarab (1860) şi Gheorghe Lazăr (1864) (ambele existând ca gimnazii în 1860, singurul liceu în acea vreme fiind Sf. Sava). În 1860, oraşul avea peste 200 de clădiri publice, erau organizate mai multe pieţe şi existau întinse grădini publice, se extinde iluminatul cu gaz lampant – care fusese introdus încă din 1856. După Unirea Principatelor Române (Muntenia şi Moldova) prin actul de la 24 Ianuarie 1859, Bucureştii devin, în decembrie 1861, Capitala statului nou format, iar la 9 Mai 1877, prin proclamarea Independenţei, este de drept şi de fapt Capitala României. Activitatea economică şi social-culturală la sfârşit de veac XIX şi început de veac XX ia o amploare deosebită: comerţul se extinde considerabil şi se modernizează, în paralel cu Banca Naţională a României, înfiinţată în 1880, se creează o adevărată reţea bancară de mare utilitate pentru întreaga economie românească, numărul marilor întreprinderi industriale ajunge, în 1893, la 115, iluminatul cu gaz aerian început în 1871 este înlocuit treptat cu iluminatul electric (1882) şi îşi face apariţia telefonul (1890), tramvaiul cu cai (inaugurat în 1871) începe să fie înlocuit cu tramvaiul electric, se ridică noi şi impunătoare edificii publice şi rezidenţiale, albia Dâmboviţei se rectifică şi se adânceşte (1880- 1883), regularizandu-se astfel cursul răului. Iată, aşadar, că Bucureştii, puşi în evidenţă de vestigiile arheologice încă din paleolitic, se dezvoltă prin continuitate în toate epocile istorice, ajunge în sec. XV Capitală Ţării Româneşti, în 1864 Capitală Principatelor Române, în 1877 Capitala României (după cucerirea Independenţei de stat în urmă războiului cu turcii), iar în 1918 Capitală României Mari.

Perioada interbelică
Perioada care urmează dintre cele două războaie mondiale, cunoscută şi sub numele de interbelică, se înscrie ca cea mai fertilă din întreaga istorie a oraşului, rolul său administrativ este armonios întregit de atribuţiile sale sociale şi economice la nivel naţional. Toate domeniile de activitate se dezvoltă vertiginos, oraşul se modernizează şi se extinde, numărul locuitorilor sporeşte considerabil, iar nivelul de viaţă înregistrează un progres nemaiîntâlnit. Apar sute de întreprinderi industriale noi, se extind şi se modernizează cele vechi, comerţul şi activităţile bancare sunt încurajate prin acordarea de facilităţi vamale şi valutare etc. Acţiunile de modernizare şi edificare de noi construcţii şi de noi artere stradale se desfăşoară într-un ritm alert. În 1929, tramvaiele cu cai sunt înlocuite cu cele electrice, introducându-se, în acelaşi timp, şi transportul de călători cu autobuze. Cel de Al doilea război mondial a avut urmări de o deosebită importanță şi de o evidentă semnificaţie pentru istoria oraşului. Distrugerile de clădiri şi de dotări edilitare înregistrate în timpul războiului, impactul activităţilor din toate domeniile cu starea de război au marcat substanţial viaţa economică şi social-culturală a oraşului, în care o contribușie de prim ordin au avut-o şi condiţiile înrobitoare puse după terminarea războiului de către „puterile aliate” (deşi România, după august 1944 şi până la sfârşitul războiului, a participat efectiv la războiul antinazist).

Citește și  Cheile Bicazului și Lacul Roșu - popas pentru trup și minte

Perioada comunistă
Pentru Bucureşti, capitala ţării, perioada totalitaristă postbelică s-a impregnat în toate domeniile de activitate, în viaţă tuturor locuitorilor, oraşul înregistrând, din punct de vedere fizionomic, două direcţii principale opuse: una reprezentată de demolări masive de clădiri cu o mare rezonanţă istorico-socială-culturală sau de cartiere întregi; alta de construcţie de locuinţe (în general cu un nivel de confort scăzut), de edificii social-culturale (multe din ele cu evidente funcţii de propagandă şi de promovare a cultului personalităţii conducătorilor de partid), dar şi de unităţi industriale importante. În această perioadă apar mari uzine şi fabrici cum sunt: Autobuzul (Rocar), Semănătoarea, Uzinele de Maşini Electrice, Fabrica de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti, Combinatul Poligrafic, Policolor, Fabrica de Mase Plastice Bucureşti, Fabrica de Mobilă Pipera, Fabrica de Tranzistori Băneasa etc. De aemenea, au fost reutilate şi dezvoltate vechi fabrici şi uzine: Electroaparataj, Electrocablul, Electronica, Faur (fosta Malaxa), Fabrica de Ţevi (Republica) etc. În domeniul construcţiilor social-culturale se remarcă: Sala Palatului, Sala Sporturilor Floreasca, Sala Polivalentă, Stadionul Naţional, Spitalul Municipal, Tei şi Bârzeşti, Circul, Teatrul Naţional, precum şi case de cultură, cinematografe, pieţe etc.

casa-poporului
Casa Poporului, București

Transporturi
Cele circa 5400 de străzi însumează aproape 2000 km pe care există 500 km trasee de tramvaie, 900 km trasee de autobuze şi 300 km trasee de troleibuze. Din 1979, transportul în comun de călători a înregistrat un mare salt calitativ, prin intrarea în funcţiune a primului tronson al metroului (în lungime de 8,1 km). De atunci şi până acum au fost construite şi date în folosinţă alte linii de metrou, în prezent reţeaua metroului totalizând 60 km. Oraşul dispune, tot în domeniul transporturilor, de 6 gări, 7 autogări şi de două aeroporturi civile (unul pentru cursele interne – Băneasa, altul pentru cursele externe – Otopeni).

Centru turistic
Oraşul Bucureşti este şi cel mai mare centru turistic al ţării. El dispune de numeorase, variate şi valoroase obiective de interes major, oferta sa turistică reprezentativă fiind formată dintr-un tezaur ce oglindeşte propria sa istorie, strădaniile spiritualităţii româneşti dintotdeauna de a-şi înscrie valorile în contextul european, de care a fost atât de legată, în primul rând prin afinităţi culturale şi de origine (daco-romană). Având în vedere că există numeroase şi variate ghiduri şi lucrări turistice referitoare la Bucureşti, care prezintă în mod detaliat şi într-o formă atrăgătoare valorile turistice bucureştene, în continuare vom enumera numai obiectivele emblematice pentru Bucureştii zilelor noastre, acele componente turistice de prim ordin ale unei reţele de peste 600 monumente istorice şi de arhitectură, monumente de artă plastică, peste 40 de muzee şi galerii expoziţionale, la care se adaugă parcurile, grădinile, complexele sportive etc.

Monumente de arhitectură şi de artă plastică
Ansamblul arhitectonic Curtea Veche (Biserica Bună Vestire – sec. XV-XVIII – ce mai veche construcţie din Bucureşti; Biserica primei Curţi Domneşti); Ansamblul arhitectonic Colţea (biserica – sec. XVV-XVIII; spitalul Colţea – primul spital din Bucureşti – începutul sec. XVIII); Ansamblul arhitectonic Antim (mănăstire – sec. XVIII; case egumeneşti); Ansamblul arhitectonic Sf. Gheorghe-Nou (vestigiile unui han – sec. XVII; biserica – sec. XVIII; morminte domneşti); Ansamblul arhitectonic Mihai Vodă (vatra sacră geto-dacică; biserica sec. XVI-XVII); Ansamblul arhitectonic al Patriarhiei (biserica – sec. XVII, reşedinţa Patrarhului; Clădirea Parlamentului României („Casă Poporului”, construită în timpul şi din ordinul lui Nicolae Ceauşescu); Ansamblul arhitectonic Radu Vodă (mănăstiri – sec. XVI; biserica Bucur Ciobanul – sec. XVIII); Ansamblul Plumbuița (biserica mănăstirii, acoperită cu tablă de plumb – edificată în 1559-1577; casă domnească – sec. XVI-XIX), Biserica fostei mănăstiri Cotroceni (sec. XVII), Biserica Doamnei (sec. XII), Biserica Kreţulescu (sec. XVIII), Biserica Bărăţiei (sec. XVII), Biserica Domniţa Bălaşa (sec. XIX), Biserica Stavropoleos (sec. XVIII), Biserica mănăstirii Mărcuţa (sec. XVI-XIX), Catedrala Sf. Iosif (sec. XIX), Catedrala Episcopiei Armene – pe locul unei biserici din sec. XVIII (sec. XX), Biserica Anglicană (sec. XX), Biserica Rusă Sf. Nicolae (sec. XX), Biserica Greacă (sec. XIX), Biserica Italiană (sec. XX), Biserica Doamnei (sec. XVII), Biserica Fundenii Doamnei (sec. XVII), Biserica Sf. Apostoli (sec. XVII), Biserica Sf. Spiridon-Nou (sec. XVIII), Biserica Sf. Spiridon-Vechi (sec. XVII), Biserica Sloboziei (sec. XVII-XVIII), Casa Banului Ghica (sec. XIX), Casa Cantacuzino (Muzeul Muzicii Româneşti – Muzeul Enescu (vezi George Enescu)), Casa Lahovary (sec. XIX), Casa Librecht (sec. XIX – Casa Universitarilor), Casa Melik (sec. XVIII – cea mai veche casă de orăşean). Casa Romanit (sec. XIX – Muzeul Colecţiilor), Casa Soare (1914 – Rest. Bucur), Casa Monteoru (sec. XIX – Uniunea Scriitorilor), Casa Armatei sau Cercul Militar (1912), Casa Dissescu (1910-1912 – Inst de Istorie a Artei), Casa Lens-Vernescu (1820), Casa Creţulescu (1863 – Muzeul Literaturii Române) (vezi Literatură română), Casa cu Turn sau Palatul Belvedere (1814), Palatul Regal (sec. XIX şi reconstruit 1930-1937 – Muzeul de Artă), Palatul Cotroceni (fost palat regal – azi palat prezidenţial), Palatul Ghica-Tei (sec. XIX – fosta reşedinţă domnească, azi restaurant), Palatul de Justiţie (1890-1895 – Tribunalului Bucureştilor), Palatul Poştelor (1894-1900 – Muzeul Naţional de Istorie), Palatul Primăriei municipiului Bucureşti (1906-1910), Palatul Şuţu (1833-1834 – Muzeul de Istorie şi Artă al municipiului Bucureşti), Palatul C.E.C. (1896-1900), Palatul Băncii Naţionale şi al Ministerului de Finanţe (1883-1885), Palatul Muzeului Ţăranului Român (1912-1939), Palatul Presei (1956), Palatul din Piaţă Victoriei (1937-1938), Ateneul Român (1886-1888), Institutul de Arhitectură (1912-1927), Universitatea Bucureşti (1857-1862), Academia Română şi Biblioteca Academiei (1890), Clădirea Bibliotecii Centrale Universitare (1907-1910), Palatul Banu Manta (1927-1936 – Primăria sectorului 1), Clădirea Restaurantului „Carul cu Bere” (1878), Hanul lui Manuc (1808 – restaurant), Clădirea Bufetul (1894 – Rest. Doina), Teatrul Naţional (1967-1970), Hotelul Intercontinental (1970), Opera Română (1953), Circul (1960-1961), Sala Polivalentă, Pavilionul Central al Complexului expoziţional din Piaţa Presei, Palatul Parlamentului (Casa Poporului) etc.

Vezi și Arhitectura românească, Artele plastice românești, Cultura română!