Artele plastice românești

Pictura în evul mediu

Până spre sfârşitul secolului 18 artele plastice în Ţările Române urmau două tradiţii distincte: cea bizantină (cele două state româneşti şi zona ortodoxă reprezentată de românii din Transilvania) şi cea occidentală (zonele din Transilvania locuite de saşi, maghiari, secui şi zona Banatului locuită de şvabi). Această divizare, chiar mai strictă în artă decât în arhitectură, unde interferenţele stilistice erau chiar frecvente, a fost cauzată de rigorile programelor inconografice impuse de religie, deşi, în unele biserici ortodoxe din Transilvania, se pot observă clar lucrări influenţate de curentele occidentale (picturile în stil gotic din biserica satului Strei, în prezent în Judeţul Hunedoara, datând din secolul 14). Existenţa unei tradiţii bizantine vechi a fost dovedită de înflorirea picturii murale în Valahia în secolul 14.

voronet
Fresca „Judecata de Apoi” de pe Biserica Mănăstirii Voroneț, Suceava, Romania

Picturile de pe pereţii bisericilor princiare din Curtea de Argeş, realizate între 1362-1366, constituie una din cele mai impunătoare compoziţii de tip mural bizantin din secolul 14 şi un model pentru pictorii murali din Ţările Române şi Transilvania, integrată într-o adevărată şcoală de pictură. Pe lângă trăsăturile (modele arhetip şi canoanele imobile contemplative) împărţite în mod obişnuit cu întreagă lume est ortodoxă, pictura românească – pictura murală, miniaturile, gravurile liturgice, lucrările arginate sau aurite (Cele patru evanghelii realizate de Gavriil Uric în 1429, primul pictor român cunoscut, care este acum în Biblioteca Bodleiana din Oxford) – are trăsăturile ei specifice. Frescele din Valahia secolului 16, dar mai ales excepţionalele picturi exterioare care decorează pereţii mănăstirilor din Bucovina, Moldova de nord (Voroneţ – 1547; Moldoviţa – 1532-1537; Suceviţa – 1582-1598), prin compoziţia lor armonioasă, bine echilibrata relaţie între întreg şi detalii, strălucirea culorilor reprezintă ultima epocă înfloritoare în istoria picturii bizantine după căderea Bizanţului.

Sculptura în evul mediu

Sculptura ocupă un loc modest în Evul mediu în principatele din afară arcului carpatic, monumentele de tip bizantin fiind în general lipsite de decoraţiuni sculptate. Una din puţinele excepţii este Biserica episcopală din Curtea de Argeş, cu multe decoraţii de origine caucaziană şi arabă. În Transilvania sculptura este subordonată stilului religios catolic abordat. Detaşarea de canoanele bizantine, caracteristic secolelor 17 şi 18, sculptura va atinge o culme în secolul 19 când caracterul laic a apărut în arte şi care mai târziu a fost adaptat vieţii moderne atât că subiect (portrete şi scene istorice) cât şi în tehnică (pictură de şevalet) sau curente artistice (academism şi romantism). Au fost introduse de artişti străini, care au venit din Austria, Germania, Polonia, Italia, la chemarea marilor boieri care le comandau portrete de familie.

Citește și  Mihail Sadoveanu - penița epicureistă a secolului XX

Începutul secolului 19

La începutul anilor 40 din secolul 19, au apărut primii artişti români educaţi în vest, în principal în Germania, iar după 1850, modă franceză şi-a făcut loc în pictură. Theodor Aman (1831-1891) şi Gheorghe Tattarescu (1820-1894), reprezentanţi ai academicismului, sunt primii beneficiari ai educaţiei parisiene. Nicolae Grigorescu (1838-1907), care a introdus pictura în aer liber în artă română şi Ioan Andreescu (1850-1882) îşi completează educaţia alături de pictorii din Barbizon, în timp ce Ştefan Luchian (1868-1916) asimilează la Paris experienţa impresionistă. Prin ei pictura românească îşi face strălucită intrarea în zona modernităţii. Cele trei mari personalităţi artistice reprezintă în acelaşi timp trei tipuri de recepţie şi sensibilitate. Portretele de ţărănci ale lui Grigorescu pline de efuziune şi mândrie tinerească, sunt remarcabile, vocaţia lui Andreescu pentru peisaje respiră un aer de sobrietate şi meditaţie, în timp ce Luchian adaugă o intensitate tragică la delicateţea şi graţia florilor sale, care i-au adus un mare renume. În acelaşi interval de timp, se observă o reinoire a idiomului sculpturaal prin imersiunea în folclor atinsă de Dimitrie Paciurea (1873-1932) şi Constantin Brâncuşi (1876-1957). Paciurea, primul sculptor român înzestrat cu viziune monumentală, a explorat înclinaţiile mitologige şi fantastice ale vechilor creaţii folclorice (himere şi sfincşi). Stabilit la Paris în 1904, Brâncuşi va restructura, prin simplificări geometrice, întreagă artă a secolului 20. Puţine din operele sale se află în muzee româneşti: „Rugăciune”, „Sărutul”, „Domnişoara Pogany”, „Cuminţenia pământului” etc. De notat sunt de asemenea monumentele de la Târgu Jiu, consistând din „Coloana fără sfârşit”, „Masa tăcerii” şi „Poarta sărutului” (1936- 1938), dedicate sodatilor căzuţi în Primul război mondial.

Citește și  Mihaela Mihai – artist emerit al poporului român

Vezi mai multe aici

Perioada interbelică în artele plastice româneşti

Perioada interbelică diversifică şi îmbogăţeşte pictura românească, care absoarbe experienţa impresionistă şi a altor curente. Nicolae Tonitza (1886-1940), Francisc Şirato (1877-1953), Camil Ressu (1880-1962) şi Lucian Grigorescu (1894-1965) se află printre numele cele mai cunoscute. Merită să fie menţionate şi nume că Gheorghe Petraşcu (1872-1949), a cărui opera este caracterizată de natură materială a expresiei, eliminarea narativului din pictură, energia şi nobletea atitudinii şi Theodor Pallady (1971-1956), prieten cu Matisse, caracterizat prin rigoarea în compoziţie şi paleta discretă de culori.

Perioada comunistă în artele plastice româneşti

Perioada comunistă a încercat să limiteze arta, ca şi în celelalte domenii, în cadrul dogmatismului ideologic, dar ca şi în alte părţi, subminarea canoanelor ideologice a luat forme diverse: cultivarea oneirismului şi simbolismului de către Ion Ţuculescu (1910-1962), a sintezei cromatice de Alexandru Ciucurencu (1903-1977), a realismului esenţializat şi dramatic de Corneliu Baba (1906-1998) Dumitru Ghiaţă etc. În sculptură artişti deosebiţi au fost Ion Jalea (1887-1983), Corneliu Medrea (1889-1964) şi Geza Vida (1913-1980) în sculptură monumentală, Oscar Han (1891-1978) şi Gheorghe Anghel (1904-1966), a căror statui ale marilor personalităţi româneşti sunt remarcabile prin profunzimea spiritului.