Știința românească

Știința românească în trecut

În antichitate şi în evul mediu s-a închegat şi s-a dezvoltat un sistem de cunoştinţe în diferite domenii, ca matematica, astronomia, tehnica mineritului, a morătitului, medicina. În evul mediu, în Transilvania, s-a afirmat umanismul, iar spre sfârşitul evului mediu, în toate cele trei ţări române, iluminismul. În secolele 17 – 19, s-au dezvoltat preocupările filologice şi istorice, legate de incepututrile formării trăsăturilor constitutive al naţiunii române; această epoca a produs spirite enciclopedice, că Nicolae Milescu, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir. Activitatea societăţii Şcoală Ardeleană înscrie la sfârşitul secolului 18 şi începutului secolului 19 pagini importante în istorie, filologie şi filozofie (Samuil Sandu Micu-Klein, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Paul Iorgovici, Ion Budai-Deleanu). La sfârşitul secolului 18, chirurgul oftalmolog I. Piuariu-Molnar s-a bucurat de un renume european. Gheorghe Asachi (1813) şi Gheorghe Lazăr (1818) au pus bazele la Învăţământul românesc naţional şi au pregătit ingineri hotarnici. După abolirea regimului fanariot (1821), în Principatele dunărene începe o perioadă de intens pionierat cultural, de asimilare a culturii europene, în special a celei franceze.

Perioada prepaşoptistă

Epoca pregătirii pentru Revoluţia din 1848 şi a înfiinţării statului naţional este dominată de gândirea revoluţionar-democrată a lui Nicolae Bălcescu. Figuri reprezentative din perioada prepaşoptistă şi paşoptistă sunt, în ştiinţele sociale E. Potecă, Ion Heliade-Rădulescu, C. Moroiu, D. Bojinca, Alecu Donici, Chr. Flechtenmacher, socialistul utopic T. Diamant, A. T. Laurian, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Ştefan Ludwig Roth, iar în ştiinţele naturii P. Vasici, I. Cihac, M. Zotta, Th. Stamati, Ion Ionescu de la Brad, I. Baras s.a.

Secolul XIX (a)

În prima jumătate a secolului 19 matematicianul maghiar din Transilvania, Janos Bolyai, pune, independent de Lobacevski şi de Gauss, bazele geometriei hiperbolice neeuclidiene. În această perioadă se înființeză o seama de instituţii şcolare şi culturale importante: şcoală de la Sf. Sava din Bucureşti (1818), Societatea de medici şi naturalişti din Iaşi (1833), Academia Mihăileană din Iaşi (1835), Şcoală de medicină din Bucureşti (1856), Universitatea din Iaşi (1860), Societatea de științe naturale (1865), Societatea literară română (1866, devenită în 1979 Academia Română), Universitatea maghiară din Cluj (1872), Şcoala naţională de poduri şi şosele din Bucureşti (1881, transformată în 1920 în Şcoală politehnică română din Bucureşti).

Secolul XIX (b)

În a două jumătate a secolului 19 odată cu dezvoltarea industrială creşte treptat ponderea ştiinţelor naturii şi a celor aplicate, a cercetărilor privind sursele naturale ale teritoriului nostru. În perioada anterioară cuceririi independenţei de stat (1877) se afirmă fizicianul şi matematicianul Emanoil Bacaloglu, chimistul Alexe Marin, medicii Nicolae Kretzulescu şi Carol Davila, fondatorul Învăţământului superior medical. Geologii Gregoriu Ştefănescu şi Grigore Cobălcescu (autorul primului tratat românesc de geologie) sunt primii darvinisti militanţi din ţara noastră. În ştiinţele sociale îşi desfăşoară activitatea filologul Timotei Cipariu, marele lingvist şi istoric Bogdan-Petriceicu Hasdeu, istoricii Eudoxiu Hurmuzaki şi Alexandru Papiu-Ilarian, arheologul Alexandru Odobescu, economiştii Ion Ghica, D. Pop-Marţian, P. S. Aurelian, filozoful şi esteticianul Titu Maiorescu şi filozoful materialist Vasile Conta. Printre jurişti s-au remarcat Constantin Brăiloiu, C. Bozianu, G. Costaforu şi V. Boerescu. În a două jumătate a secolului 19 a crescut interesul în dezvoltarea economiei naţionale, în folosirea ştiinţei şi tehnicii în producţie. Dezvoltarea economiei, a învăţământului şi culturii a întărit procesul de formare a intelectualităţii care a jucat un rol de seama în viaţa social-politică a ţării.

Şcolile ştiinţifice şi sec. XX

În ultimul sfert de secol al 19-lea încep cercetările ştiinţifice originale în universităţi şi se formează şcolile noastre naţionale în diferite domenii ale ştiinţei. Ştiinţa românescă începe să aducă o contribuţie la patrimoniul ştiinţei universale, iar unele dintre descoperirile noastre dobândesc o largă notorietate internaţională. Nicolae Teclu studiază arderea şi realizează becul care îi poartă numele, precum şi alte invenţii, Constantin Miculescu efectuează o determinare precisă a echivalentului mecanic al caloriei (189122), iar Dragomir Hurmuzescu descoperă efectul ionizant al radiaţiei X (1896). Inginerul Anghel Saligny construieşte podul de la Cernavodă (1890-1895), pe atunci cel mai lung pod din Europa (3850 m) şi primele silozuri de beton armat.

Aviaţie

Traian Vuia efectuează, în 1906, prima ridicare de la sol a unui avion cu mijloace proprii de bord ale aparatului. Henri Coandă concepe şi pilotează, în 1910, primul avion cu reacţie din lume, iar Aurel Vlaicu obţine succese însemnate în tehnica aviatică.

Inginerie

G. Constantinescu realizează primele construcţii de beton armat din ţară şi, începând din 1912, creează o nouă ramură ştiinţifică sonicitatea. Lazăr Edeleanu elaborează, în 1908, procesul rafinării petrolului cu bioxid de sulf, introdus ulterior în toată lumea. Elie Radu introduce la noi betonul armat în construcţia de poduri.

Matematică

Se pun bazele şcolii matematice româneşti. Contribuţii de seama aduc Spiru Haret, C. Gogu, N. Coculescu, întemeietorul Observatorului astronomic din Bucureşti (mecanică cerească), A. Davidoglu (ecuaţii cu derivate parţiale), D. Emmanuel (teoria funcţiilor de o variabilă complexă) s.a. În 1895 a luat fiinţă „Gazeta matematică”.

Chimie

În domeniul chimiei se remarcă Petru Poni şi Constantin I. Istrati, fondatori ai şcoli româneşti de chimie, cercetători ai bogăţiilor naturale ale ţării (petrolul, sarea etc.).

Geologie

În geologie se remarcă Sabba Ştefănescu, în hidrologie M. Drăghicescu, în botanică Dimitrie Brândză, fondatorul Institutului botanic şi al grădinii botanice din Bucureşti, iar în mineralogie V. Butureanu.

Medicină

George Emil Palade
George Emil Palade

Medicina românescă este ilustrată de câteva somităţi cu renume mondial: dr. Victor Babeş, promotor al seroterapiei şi, împreună cu V. Cornil, autor al primului tratat de bacteriologiei din lume (1885), dr. Ioan Cantacuzino, fondatorul şcolii române de microbilogie şi medicină experimentală, şi dr. Gheorghe Marinescu, fondatorul şcolii noastre de neurologie. Medicina românescă a mai fost reprezentată de dr. Constantin I. Parhon, unul dintre creatorii endocrinologiei şi autor, împreună cu M. Goldstein, al primului tratat de endocrinologie (1909), de chirurgul Thoma Ionescu, de dr. Constantin Levaditi, unul dintre fondatorii inframicrobiologiei, de fiziologul Ion Athanasiu s.a.

George Emil Palade a primit, în 1974, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude şi Christian de Duve, „pentru descoperiri privind organizarea funcţională a celulei ce au avut un rol esenţial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”.

Biologie şi geografie

În biologie au defasurat o activitate de cercetare şi popularizare meritori dr. N. Leon (parazitologie), Grigore Antipa (hidrobiologie), St. C. Michăilescu, P. Bujor, Dimitrie Voinov (citologie), Em. Teodorescu, Ion Borcea s. a. Emil Racoviţă a creat în 1907 biospeologia. Simion Mehedinţi şi George Vâlsan au întemeiat geografia ştiinţifică românescă.

Medicină

O amploare deosebită cunoaşte şcoală nostra de filologie, reprezentată de savanţi că Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Alexandru Philippide, Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu s.a., precum şi şcoala de istorie reprezentată de Dimitrie Onciul, Gr. Tocilescu şi îndeosebi de A. D. Xenopol, istoric şi filozof de renume mondial. Se remarcă Radu Rosetti şi Constantin G. Giurescu, iar Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan dobândesc o mare notorietate internaţională.

Perioada interbelică

În perioada dintre cele două războaie mondiale, în ciuda îngustimii bazei materiale şi a condiţiilor social-politice defavorabile, ştiinţă românească a obţinut în toate domeniile rezultate superioare prin strădania multor savanţi din generaţia mai veche, care şi-au dat acum operele fundamentale, şi prin contribuţia a numeroşi savanţi mai tineri, care se consacră în această perioada. Şcolile ştiinţifice tradiţionale se întăresc. Iau fiinţă noi instituţii ştiinţifice universitare şi ale Academiei, laboratoare, staţiuni experimentale, societăți ştiinţifice, publicaţii de specialitate etc.

Ştiinţă – sec.XX

În matematici îşi încununează activitate Gheorghe Ţiţeica (geometrie diferenţială), Dimitrie D. Pompeiu (ecuaţii cu derivate parţiale, mecanică), Traian Lalescu (ecuaţii integrale).
În domeniul astronomiei şi seismologiei au avut contribuţii de seama Constantin Popovici, Gheorghe Demetrescu, Constantin Pârvulescu, în fizică Ştefan Procopiu, Horia Hulubei, în chimie G. G. Longinescu, Gh. Spacu (creatorul combinaţiilor complexe), Petre Bogdan (chimia organică), Neculai Costachescu (chimia anorganică şi analitică), în biologie Traian Săvulescu, Gh. Ionescu Siseşti (întemeietorul Institutului de cercetări agronomice), în geologie se afirmă Gheorghe Macovei, I. Athanasiu, în geografie M. Popescu-Spinei, George Vâlsan (cercetări în tipologia satelor), în medicină Francisc I. Rainer (anatomie şi antropologie), Dumitru Bagdasar (neurochirurgie), H. Gh. Lupu (medicină generală).

Tehnică – sec.XX

În tehnică, N. Vasilescu-Karpen, C. I. Budeanu, I. S. Gheorghiu, Pl. Andronescu şi C. A. Parteni pun bazele cercetării în domeniul electrotehnicii. D. Ghermani aduce contribuţii în hidrodinamică şi stabileşte o metodă de determinare sistematică a relaţiilor de similitudine. Elie Carafoli face cercetări importante în domeniul aerodinamicii şi al mecanicii fluidelor. Multe metode şi procedee, fenomene şi efecte, formule şi reacţii, formaţii bilogice, aparate, mărimi şi noţiuni capătă numele savanţilor care le-au creat (babesiile şi corpusculuii Babeş-negri, fenomenul Cantacuzino, efectul Coandă, convertorul de cuplu Constantinescu, reacţia Spacu, electroscopul Hurmuzescu, procedeul Edeleanu, profilele Carafoli etc.).

Istorici

Se afirmă o nouă generaţie de istorici şi arheologi A. Otetea, Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu. Se dezvoltă sociologia românească reprezentată de Dimitrie Gusti, fondatorul şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti .

După 1944 – ştiinţe exacte

După cel de-Al doilea război mondial se remarcă în matematici îşi continuă activitatea cea mai mare parte a savanţilor consacraţi anterior, în frunte cu Simion Stoilow. Obţin rezultate însemnate Dan Barbilian (teoria idealelor), Gheorghe Mihoc (statistică matematică), Grigore C. Moisil (ecuaţii cu derivate parţiale, teoria algebrică a mecanismelor automate, logică matematică) care s-au afirmat prin lucrări valoroase încă din perioada interbelică şi N. Ciorănescu, Al. Frondă, Caius Iacob s. a. În astronomie se remarcă Călin Popovici, C. Drâmba. În fizică colectivul condus de Horia Hulubei a făcut cercetări valoroase în domeniul izotopilor radioactivi şi al aplicaţiilor lor în prospecţiuni geologice, medicină etc. În chimie Costin D. Neniţescu şi colaboratorii săi dezvoltă şcoală de chimie organică, rezolvând numeroase probleme ale industriei chimice şi abordând probleme teoretice de însemnătate.

După 1944 – alte ştiinţe

În biologie se realizează monografiile florei şi faunei ţării, Traian Săvulescu a publicat lucrări valoroase de fitopatologie. În medicină îşi încununează activitatea Constantin I. Parhon, Daniel Danielopolu, N. Gh. Lupu s. a. şi merite ştiinţifice şi organizatorice deosebite au Ştefan-Marius Milcu, Aurel Moga, I. Enescu, Theodor Burghele s. a. În domeniul ştiinţelor tehnice se dezvoltă în cadrul institutelor Academiei, instituţiilor din Învăţământul universitar (superior) şi al institutelor de cercetare departamentele, cercetări în numeroase domenii cu rezultate meritorii.

După 1944 – ştiinţe umaniste

Ştiinţele umaniste şi sociale au cunoscut de asemenea o înflorire. În istorie şi arheologie lucrări importante au avut: Andrei Otetea, Constantin Daicoviciu, P. Constantinescu-Iaşi, E. Condurachi s. a. În lingvistică, filologie şi lexicografie s-au elaborat „Dicţionarul limbii române literare” (1955-1957), „Dicţionarul limbii române moderne” (1958), „Gramatica limbii române” (1954), „Dicţionarul enciclopedic român” (1962-1966). Contribuţii valoroase au avut Iorgu Iordan, Emil Petrovici, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, Dimitrie Macrea.

Vezi   Ingineri şi inventatori români ,Biologi români!


Posted

in

by