”Și tu ești singur?” de Aurelian Silvestru

aureliu_silvestru_situestisingurCea mai lungă, pasională, zguduitoare  și frumoasă poveste se scrie în sufletele oamenilor.

Un univers infinit unde se nasc și mor fericiri, izvorăsc râuri de lacrimi, se-mprăștie și se-adună dunele de nisip ale nesiguranței.

Când soarele mângâietor al speranței pare că se stinge, umblă legată la ochi singurătatea, lovindu-se de pilonii fericirii, ca apoi, rănită și obosită să-ți spele rănile în apele iubirii, acolo unde orice tânguire și singurătate se deșteaptă.

Doar în fața iubirii singurătatea lasă mâinile jos și îngenunchează. Dar tu, ai avut curajul să-ți îngenunchezi singurătatea vreodată? sau ”Și tu ești singur?” ?

Romanul ” Și tu ești singur? ” al lui Aurelian Silvestru ne deschide porțile împărăției sufletului de unde izvorăsc marile povești ale lumii.

Chinuit de războaie grele și arșițe ucigătoare, sufletul continuă să plouă cu lumină și să înece întunericul.

Cu întunericul  luptă și sufletul Anei, protagonista romanului, care poartă încrustată adânc în inimă durerea întregului neam. Trăind o copilărie chinuită, lipsită de afecțiune, iubirea a fost capabilă s-o smulgă de pe scaunul trenului ce-o ducea rapid spre stația în care era gata să accepte ideea că viața fericită e un dar frumos, de lux, ce nu e oferit oricui, mai puțin ei.

Dar dragostea vine când te aștepți mai puțin, așteaptă pitită pe undeva, găsind momentul oportun când tu aproape uitasei că mai există o copiliță ștrengăriță ce-ți iese-n cale, îți zâmbește șăgalnic, apoi te face s-o tot aștepți zile la rând, în cale și-n vise.

Și uite că această copiliță zglobie, cu ochi de bucurie apare în chipului lui Manole, în fața căruia Ana s-a simțit pe deplin cuprinsă de fiorul dragostei ce i-a acoperit fiecare centimetru de pe corp, făcând-o să respire și să inspire fericire.

Dar războiul, acest cuvânt greoi ce miroase a fum și a durere, deopotrivă a lacrimi de mame îndurerate. Acest cuvânt hulit de suflet și iubire a rupt firul frumos și gingaș din care se împletise un pod frumos al veșniciei.

Tunurile trag, podul se clatină, dar nicidecum nu se dărâmă, pentru că iubirea e acolo să-ndure gloanțele, să cadă, apoi să se ridice, dar nicidecum să lase podul să se prăbușească.

Dar oare poate un război să stea în calea unei iubiri promise să fie veșnică?

Iubirea celor doi s-a târât prin tranșee, a văzut zorii străpunși de focuri violete și a continuat să semene lumină-n ei, să le-aducă primăvara, să le-nflorească ghioceii sufletului, care să le țină gândurile în curățenie și speranța vie.

Războiul însă n-are milă de iubire, cu atât mai puțin de oameni și de această dată jertfa Anei ca-n trista baladă a Monastirii Argeșului n-a încununat opera lui Manole a cărui misiune nobilă era să salveze vieți omenești.

Războiul a pus o graniță grea între inimile lor, o graniță din sârmă ghimpată, o sârmă dură, capabilă să sfârtece carnea adânc, până la inimă și se credea că i l-a furat pentru totdeauna din brațe, dar nu și din inimă.

Speranța continua să semene lumină, dar singurătatea se făcea tot mai stăpână pe tot ce până atunci aparținea iubirii.

Autorul întruchipează în Ana destinul unui neam întreg, destinul femeilor ce rămân să iubească și să-și aștepte fericirea, furată de la sânul lor de o politică prea cruntă și de o soartă prea grea.

Ea e exemplul de femeie care nu avea nimic, dar dragostea i-a dat, apoi i-a furat cu repeziciune totul: fericirea, liniștea, zâmbetul și licărul din ochi.

Fericirea a părăsit-o lăsându-i sufletul dezgolit- o pradă ușoară pentru singurătate.

Dar oare trenul vieții nu ne lasă grăbit pe fiecare dintre noi la stația singurătății cel puțin o dată? Oare nu suntem toți cuprinși de sentimentul de deznădejde, atunci când toate visele noastre se zdrobesc de „cumpenele” vieții?

O viață presărată cu încercări, oameni cu povești de viață dintre cele mai triste și lungi,  clipe de meditație, asta ne oferă romanul ”Și tu ești singur?” de Aurelian Silvestru.

Acesta este un roman în care autorul ne dezvăluie secretul elixirului vieții împlinite, fiind cu desăvârșire iubirea- unica cetate în care se merită să mori, unica cetate pe care Ana și Manole au construit-o în deșertul deznădejdii.

Căci în mijlocul deșertului, cetatea lor a triumfat, steagul iubirii a rămas neclintit și le-a arătat drumul spre casă, atunci când și-au rătăcit pașii prin pădurea întunecată a singurătății.

Vă îndemn să citiți cu nesaț acest roman, care ne învață să înțelegem că viața nu e ușoară, dar că după orice furtună, soarele vine să ne spulbere norii din suflet, iar acolo unde există o fărâmă de iubire de viață, de oameni, speranța continuă să semene lumină.

Căci într-o bună zi, după un veac de singurătate, grădina sufletului o să-nflorească, iar mirosul dulce o să ne colinde simțurile, o să ne umple inima de speranță, apoi o să se ridice până la porțile cerului, o să-i spargă lacătele și o să plouă peste noi cu fericire, și tocmai atunci o să trăim o veșnică primăvară.

Și poate că avem nevoie uneori să ne trăim singurătatea, pentru a înțelege cât de frumos e să speri și să-nțelegi că: ”Două lucruri ne trebuie pentru fericire: o dragoste și o vocație, ambele adevărate”.

Cristina Morari


Posted

in

,

by