Regatul de sare

Salina_Targu_Ocna_interior Cristaluri cu reflexii săgetoase atrag ochiul în relieful lor. E gheața ce nu se topește, dar păstrează strălucirea zăpezii adormite sub razele de cleștar ale unui soare rece. Alb sclipitor din adâncuri, scos din măduva pământului și adus în mâinile mele. E misterul lumii în care se ascunde minunea sub pătura banalului. Dar ea sparge crusta neștirii și iese la suprafață, lărgind calea pentru ei, cei care merg nepăsători desupra, să pătrundă în taina nucleului de humă.

Amețeala verii toride e înțepată de țurțurii unei răceli crescînde. O amorțeală scăldată în întuneric învelește viața din mine, purtându-mă în tăcere spre o lume închisă. Umezeala îmi atinge porii și-mi apasă pe frunte un gând că veșnic am pierdut lumina zilei. Doar suflarea îmi amintește că trăiesc, și ma ține legată de trup. Orice ecou se sparge în pereții lucioși, pe care se sprijină rar o lumină opacă. Îmi acoperă gândurile bolta tunelului rece pe care alunecă ochii mei vrăjiți de tăria intimidantă a ținutului. E un drum lung ce sapă în inima adâncurilor, ducând la poarta închisă a unei taine. Acolo, în spatele ei, zace misterul care se lasă descoperit în puterea sa, îndurând prezența pasului aventuros al străinului.

Sunt ziduri de sticlă?… Sunt ziduri tăcute, care grăiesc duritate. Iar eu sunt mică într-o măreție dominantă. Pereții dorm… sau parcă mă privesc. Fiecare cristal e, poate, un ochi ce studiază. Împrăștie un aer tare, ce umple pieptul. Îl umple cu sănătate! Pentru că mă aflu în regatul de sare! Credeam că nici Dumnezeu nu-și coboară privirea atât de adânc. Dar pasul m-a purtat în fața sacralității bine ancorate într-o biserică ce aduce lumina divină în nesfârșitul subteran. Sunt aproape la fel de veche ca ea. Minerii i-au dat naștere, punându-și efortul în slujba credinței orcotitoare. Prin mâinile lor lucra speranța că se vor închina aici generații viitoare, liniștindu-și sufletul în iconostase, aplice și candelabre sculptate în sarea cea de toate zilele.

BisericaSfVarvaraSalina

Pătrund mai adânc în mină și descopăr viața la adâncime. Întunericul a rămas după poartă, prin tuneluri, regatul subteran ferindu-și încăperile de negura funebră. Aici se perindă nestingherită viața, găsindu-și loc suflarea omenească. Se stinge istoria în prezentul de la suprafață, infiltrat si el dedesubt. Nimic nu amintește de legenda începuturilor, în care trăiește amintirea haiducului urmărit de poteră. El a căzut în groapa de sare, salvându-se de la pedeapsă și descoperind bogăția pământului de astăzi. Așa, după ani și ani, groapa s-a transformat într-un oraș mare, săpat la sute de metri în inima pământului. Îmi port pașii liberi, privind în jur la cei care se odihnesc în plăceri contemporane. Dar eu simt că trebuie să mă mișc cu grijă, de parcă sunt Iona în burta peștelui, și orice gest perturbător poate declanșa haosul în monstrul care mă înghite. Ochii mi se opresc pe oglinda unui lac pe care plutește visătoare o lumină domoală. Mi-e gândul lin, și mersul agale. E atâta sare… Mă opresc într-un loc tăcut și ascult liniștea. Mi-am lăsat viața în urmă, acolo sus, în bătaia soarelui de vară. Acum sunt doar eu, la atâta adâncime încât mi-e sufletul adânc și el. Am acum doar ce e pe mine și niște gânduri perene. Ce mai contează aici? Sunt așa departe… Sunt doar eu și sarea.

Gabriela Tăbăcaru

Articole înrudite: