Se spune adesea că orice român are datoria morală faţă de patrie şi Dumnezeu să întreprindă o călătorie în fascinantul tărâm bucovinean, unde s-au cristalizat cele mai fermecătoare mărturii ale spiritualităţii creştine româneşti. Aşa se face că în rândul lăcaşelor de cult, ce fac o deosebită cinste conduitei religioase a poporului nostru, se înscrie şi Mănăstirea Suceviţa – ctitorie comună a familiilor Movileștilor (mari boieri, cărturari și chiar domnitori ai Moldovei și Țării Românești în perioada secolelor XVI-XVII), înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Deşi se cunosc cei care au iniţiat consolidarea acestui deosebit monument, există totuşi o aură de legendă pe care credinţa populară o proiectează asupra procesului de fundamentare al edificiului. Un sâmbure de mister se naşte astfel în conştiinţa societăţii tradiţionale, care vorbeşte despre o anumită femeie, necunoscuta sau muta, cum este denumită pe aceste meleaguri, ce timp de 30 ani a cărat zilnic piatră pentru ridicarea aceastei mănăstiri. Întrucât până în anul 1937 aici a fost doar mănăstire de călugări, misterioasa femeie purta un voal negru pe faţă şi nu vorbea cu nimeni. Nu se ştie care sunt cauzele pentru care ea şi-a asumat acest canon, însă se vorbeşte despre dorinţa sa de a fi îngropată în biserică. Această cinste nu i-a putut fi acordată, dar în amintirea trudei şi evlaviei sale i-a fost sculptat chipul pe turnul clopotniţei.
Marginită de apele Suceviţei, ce-i scaldă unduios tihna ancestrală, Mănăstirea Suceviţa datează din secolul al XVI-lea, purtând ca hram al bisericii Învierea Domnului. Tradiţia menţionează ca bază a complexului religios actual un modest schit de lemn, atribuit călugărului Pahomie. Deşi la începututile sale lăcaşul de cult era de proporţii modeste, edificiul a devenit treptat o emblemă a marii familii boiereşti. Astfel, dacă din punct de vedere documentar Mănăstirea Suceviţa este atestată la anul 1586, ca rezultntă al iniţiativei Mitropolitului Gheorghe Movilă, odată ce, în anul 1595, la tronul Moldovei ajunge Ieremia Movilă, sălaşul monahal se îmbogăţeşte cu două pridvoare, zidurile şi turnurile de incintă – mănăstirea căpătând astfel aspect de cetate medievală, o casă domnească, ale cărei ruine mai pot fi observate şi astăzi pe latura de nord, precum şi chilii pentru călugări. De remarcat este şi faptul că tot în decursul domniei acestuia se realizează şi pictura bisericii, frescă realizată de fraţii Ioan Zugravul şi Sofronie, ceea ce a conferit mănăstirii o incontestabilă valoare culturală, artistică şi religioasă.
Stilul arhitectural al bisericii este cel tipic moldovenesc – o împletire armonioasă de elemente de artă bizantină şi gotică, Mănăstirea Suceviţa profilându-se în toată grandoarea sa conform planului triobat, statornicit din epoca lui Ştefan cel Mare. Cu toate acestea, cele două mici pridvoare deschise oglindesc o notă distinctivă prin stâlpii legaţi prin arcuri în acoladă, o evidentă influenţă a arhitecturii din Ţara Românească.
Odată ajuns în acest spaţiu scăldat de sacralitate şi putere divină, credinciosul resimte vibraţiile rugăciunilor penetrându-i sufletul, îmbibat deja de pace şi smerenie. Şi dincolo de emoţiile ce-i încearcă pe cei pătrunşi de credinţă, turişti din întreaga lume vin să-şi aştearnă privirea pe zidurile scăldate în verdele ccrud al frescii. Pictura murală a edificiului constituie o amplă figuraţie biblică, o naraţiune imagistică ce configurează largi cicluri din vieţile Sfinţilor. Un veritabil testament al artei vechi moldoveneşti, precum observă cercetătorul de artă francez Paul Henry, rezidă în aceste picturi, printre care se întrezăresc cu uşurinţă originalitatea şi măiestria creatoare a pictorilor. Astfel, perspectiva abordată structurează reprezentările religioase în armonie cu fundalurile pitoreşti – o viziune artistică de excepţie, ce dă naştere, ca în cazul Mănăstirii Voroneţ, unei imense admiraţii pentru verdele de Suceviţa.
Oscilând între tradiţie şi inovaţie, pictura interioară este îmbogăţită cu elemente străine de arta religioasă moldovenească, dar conforme cu cea muntean㸠precum reprezentarea Cortului Mărturiei, în altar. De asemenea, iconostasul Mănăstirii Suceviţa este sculptat în lemn de tisa, în stil baroc-rococo, datând din anul 1801. Pridvorul întâmpină creştinii în mod obişnuit, cu scena Judecăţii de Apoi, iar naosul prezintă un mozaic miniatural din diverse întâmplări din viaţa Mântuitorului, precum şi trei imagini ale Genezei, debordante în reprezentări peisagistice. Natura este tratată cu generozitate, pictorii realizând o caldă comuniune între ambianţa persano-mediteraneeană şi macii, garofiţele, viţa-de-vie conturate. Mai mult, imaginea Maicii Domnului de pe boltă este încorporată unui peisaj montan, Preafericita având flori de nimb.
Pictura faţadelor exterioare sporeşte măreţia acestui lăcaş monumental, aducându-l în fruntea bisericilor îmbrăcate cu cel mai mare număr de scene religioase. Precum punctează acelaşi Paul Henry, pitorescul îşi desfăşoară magia pe zidurile multicrome ale bisericii, dominate de verdele cu intensitatea smaraldului şi vigoarea ierbii proaspete după ploaie. De altfel, fresca acestei mănăstiri s-a menţinut cel mai bine din întregul ansamblu de mănăstiri moldoveneşti, un factor esenţial în dobândirea renumelui constituindu-l, de asemenea, impresionanta şi cutremurătoare scenă a Scării virtuţilor – un contrast tulburător între măreţia şi ordinea îngerească, pe de o parte, şi haosul iadului, pe de altă parte. Definitorie şi revelatoare pentru Mănastirea Suceviţa rămâne, totuşi, Scara Sfântului Ioan Climax, o etichetă valoroasă a picturii medievale româneşti şi cea mai vastă interpretare iconografică a judecăţii ce succedează moartea. Vămile Văzduhului anulează orice reuşită de scăpare a păcătoşilor, fiind magistral configurată lupta dintre bine şi rău, încercarea omului de a-şi redobândi echilibrul pierdut prin căderea în păcat.
Demn de remarcat este că acest sfânt loc monahal adăposteşte un muzeu ce stă la dispoziţia vizitatorilor dornici de a căpata noi cunoştinţe despre arta medievală a secolelor XV-XVI. Complexul cultural-artistic al Mănăstirii Suceviţa se află în posesia uneia dintre cele mai bogate şi preţioase colecţii din acea epocă a Moldovei, delectând privirea vizitatorilor cu numeroase capodopere ale broderiei – veşminte lucrate cu fir de aur, mătase, argint şi perle, dar şi cu piesele cele mai semnificative ale muzeului, respectiv portretele lui Ieremia şi Simion Movilă, un epitaf cu perle, tetraevangheliarele ferecate în argint aurit, un chivot donat de Mitropolitul Gheorghe Movilă.
Prin urmare, Mănăstirea Suceviţa îşi întâmpină vizitatorii cu ecoul unei ample istorii, reprezentând un valoros reper în cultura creştină românească, atât prin intensa viaţă spirituală dusă între zidurile fortificate ale acestui vast complex, cât şi prin pictura deosebită, ce a triumfat în faţa intemperiilor vremii de-a lungul veacurilor ce s-au scurs.
Adelina-Mihaela Poenaru
Articole înrudite:
Mănăstirea Moldoviţa
Mănăstirea Voroneţ – azurul unui colţ de slavă
Mănăstirea Sucevița – o poartă către Dumnezeu
Mănăstirea Sinaia – Catedrala Carpaţilor
Biserica Sfântul Nicolae din Densuş
Mănăstirile Bârsana și Săpânța-Peri – simbolul veșniciei maramureșene
La templul cuvintelor
Piaţa Mare din Sibiu
Piaţa Unirii din Cluj
Biserica Biertan
Cetatea Prejmer
Târgovişte – capitala Țării Românești
Bacău – o pată de culoare pe minunata hartă a țării noastre.
Catedrala Mitropolitană din Iaşi