Un punct de referinţă în panopticul spiritualităţii creştine româneşti, Mănăstirea Moldoviţa, glorioasă prin tumultosul său trecut istoric, a străjuit de-a lungul veacurilor hotarul nordic al Moldovei.
Originea acestui monument înscris pe lista patrimoniului cultural mondial Unesco este învăluită în mister, întrucât nu se cunoaşte cu certitudine de când data vechea ruină lângă care a fost înălţat noul edificiu religios. Totuşi, tradiţia pomeneşte de existenţa acesteia în timpul voievozilor Muşatini. Atestările documentare din perioada anilor 1402-1410 menţionează despre prima construcţie din piatră, cu hramul Buna Vestire. Astfel, în timpul paşnicei domnii a lui Alexandru cel Bun, Mănăstirea Moldoviţa a fost ocrotită, rezistând până la sfârşitul secolului al XV-lea, moment în care se prăbuseşte datorita unei alunecări de teren. De altfel, la mică distanţă de râul Ciumarnei, unde a existat odinioară o bisericuţă de lemn, nu departe de construcţia actuală, pot fi observate şi astăzi ruinele ruinele celei mai vechi biserici de piatra de pe tărâmul Moldovei.
Petru Rareş, manifestând acelaşi gust artistic ca tatal său, Ştefan cel Mare, din dorinţa de a exista o continuitate a acestei mănăstiri, iniţiază în 1532 ctitoria aşezământului actual, păstrând acelaşi hram religios. În plus, acesta împrejmuieşte mănăstirea cu ziduri şi turnuri de apărare, conturând imaginea unei mici fortăreţe. Pe vechea fundaţie, episcopul Efrem de Rădăuți pune bazele, între anii 1610-1612, casei egumenice (clişarniţa), în intenţia de a păstra odoarele bisericii şi de a întemeia o şcoală de copişti şi miniaturişti, continuând astfel opera culturală a succesorului său.
Stilul arhiotectural al bisericii armonizează aceleaşi elemente de artă bizantină și gotică, mulându-se pe tradiţionalul plan tricong, cu cinci încăperi despărţite prin pereţi plini, străpunşi cu usi pe mijloc si cu sistem de bolţire separată la fiecare încăpere. Totuşi, ceea ce o diferenţiază de celelalte biserici moldoveneşti constă în pridvorul monumental deschis, cu cinci arcade mari care, ceea ce conferă măreţie construcţiei, tainiţa – încăpere situată deasupra camerei mormintelor şi semisoclul din jurul bisericii. Toate aceste elemente vădesc înclinaţia lui Petru Rareş spre grandoare şi înălţime, aspect ce se reflectă, de altfel, în construcţia tuturor bisericilor din epoca sa.
Pridvorul îşi deschide bolta sub formă de cruce, în stil moldovenesc, iar accesul in pronaos se realizează printr-un portal monumental, sculptat în piatra în stilul gotic, cu o uşă din lemn de stejar, îmbrăcată cu fier. Deosebit de interesant este bolta acestei încăperi, care nu este decorată în mod obişnuit cu patru arce moldoveneşti, ci cu opt arce întretăiate, ce dau impresia unei stele. Naosul are doua abside laterale semicirculare, prelungindu-se cu absida altarului în aceeaşi formă. Peste acest spaţiu se ridică turla, circulară la interior şi octogonală la exterior, aşezată pe două baze suprapuse în formă de stea. Acoperişul bisericii este în întregime din sită de brad.
În genere, linia zidurilor, proporţia turlelor, în raport cu zidurile şi cu întreaga suprafaţă a bisericii, tind spre înălţime. Această impresie este amplificată, de altfel, de picturile exterioare, mai ales cele de pe abside. Firidele înălţate de-a lungul acestora, precum şi ocniţele mărunte, dispuse sub cornişe şi pe cilindrul turlei, reprezintă o trăsătură comună a construcţiilor vremei. Golurile ferestrelor subliniază pereţii zvelţi, iar forma şi decoratiile acestora deţin rezonanţe ale atmosferei din catedralele gotice.
Farmecul picturii bisericii este redat de către unul dintre marii artişti din şcoala de zugravi moldoveni fundamentată în perioada respectivă. Distinsa zugrăveală a fost realizata la cinci ani de la construcţia lăcaşului, inscripţia de deasupra intrării în gropniţă stând mărturie în acest sens. Observăm că programul iconografic continuă în cea mai mare parte tradiţia anterioară. În calotă patronează Iisus Pantocratorul, înconjurat de prooroci şi apostoli pe tambur, iar principalele scene din viaţa Lui sunt zugrăvite in pandantivi. În conca absidei principale tronează Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe, încadrată de doi îngeri şi de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Ceea ce surprinde prin amploarea compoziţiei constă în scena reprezentării, în conca absidei de nord a naosului, Mântuitorului pe cruce, încadrat de cei doi tâlhari şi de soldaţi purtând bonete de modă italiană, în două culori. Pictura din camera mormintelor, fiind foarte afumată, a suferit cele mai mari retuşări.
Cea mai apreciată pictură a Mănăstirii Moldoviţa rămâne cea în care este reprezentat chipul Maicii Domnului, zugrăvit în exterio, in timpanurile de deasupra intrării, ţinând cu duioşie în braţe pe Iisus copil, cu obrazul lipit de al ei. Figuraţia debordează de expresivitate şi se apropie foarte mult de însuşirile unui portret, ceea ce-i conferă un înalt prestigiu.
Scena judecăţii se desfăşoara pe întreg peretele de est, pe ambele părţi ale intrării, iar pe faţada de miazăzi sunt redate temele preferate ale zugravilor din timpul lui Petru Rareş: acatistul Maicii Domnului şi Arborele lui Iesei. În definitiv, fie că este vorba de pictura interioară sau cea exterioară, scopul suprem al zugrăvelilor este acela de a oferi prin pictură sinteza adevărurilor religioase. Astfel, deşi continuă tradiţia bizantină, spre deosebire de reprezentările din sec. al XV-lea, bazate pe sobrietate şi simbolism, cele din Moldova deţin o mai amplă dimensiune realistă, narativă. Aşa se face că siluetele înalte şi elegante ale personajelor sunt în acord cu suprafaţa curba a absidelor, în perfectă concordanţă cu arhitectura monumentului.
Funcţionând ca un puternic centru cultural în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Mănăstirea Moldoviţa a dus la crearea a numeroase şi preţioase manuscrise româneşti. În anul 1785 lăcaşul este desfiinţat, suferind multiple deteriorări până în perioada anilor 1954-1960, când acesta este restaurat şi înnoit, spre a încânta sufletele a mii de pelerini până în zilele noastre.
Adelina-Mihaela Poenaru
Articole înrudite:
Mănăstirea Voroneţ – azurul unui colţ de slavă
Mănăstirea Suceviţa – verde de smarald
Mănăstirea Sucevița – o poartă către Dumnezeu
Biserica Sfântul Nicolae din Densuş
Bacău – orașul de la confluența Bistriței cu Siretul
Biserica Biertan
Locuri pe care merită să le vizitezi în România (I)
Ştefan cel Mare – apărătorul creştinătăţii
Mănăstirea Sinaia – Catedrala Carpaţilor
Mănăstirile Bârsana și Săpânța-Peri – simbolul veșniciei maramureșene
Cetatea Hărman
Cetatea Prejmer
Muzeul Oului din Vama – tradiţia înseamnă artă
Târgovişte – capitala Țării Românești