Gambitul damei

În gambitul damei sacrifici un pion. Nu orice pion, ci unul al damei: argumentul său forte, pentru începutul partidei. Ce urmăreşti, de fapt? Ca în orice gambit, te aştepţi la un avantaj în atac. beach-685786_640

Ok, îţi trimiţi în luptă un pion neajutorat, neapărat nici măcar de puternicii tăi cai. Un soldat strigând după ajutor, aflat în mijlocul trupelor mele. Dar eşti sigură că îţi voi captura acel pion?

Ei bine, nu! Gambitul a eşuat, iar deschiderea jocului devine una clasică, cu care sunt obişnuit. Scot caii, nebunii la atac şi fac rocada repede. Pregătesc tura, acea piesă grea, favorita mea.

Te provoc la schimburi. La început nu vrei să accepţi, dar nu ai ce face… Ai două variante de joc: ori accepţi schimburile propuse de mine, ori mă laşi să-ţi capturez eu piesele. Nu uita! Toţi pionii tăi vor putea lupta apoi alături de ai mei, ca nişte neînţeleşi, sacrificaţi de o damă egoistă, care îşi trimite în focul luptei chiar şi propriul pion.

Caii i-ai folosit în partidele trecute şi nu mai ţine… Damele provoacă dureri de cap, mai ales că uneori fac pe nebunii. Trebuie, aşadar, să accepţi schimburile de piese. Schimbăm pioni, cai, nebuni şi dame. Golim repede tabla de şah. Mai rămânem cu regii şi turele, dar ţie nu-ţi convine situaţia: eu stăpânesc prea bine jocul celor două ture, un joc deschis şi clar.

Turele mele se află permanent în dialog. Forţa lor comună poate rivaliza sau depăşi chiar şi dama din tine. Fireşte, ai şi tu turele tale. Le mânuieşti stângaci, pentru că ele nu joacă întortocheat. Te ajut: regula de aur a jocului cu turele este să le ţii mereu legate. Dacă una va fi atacată, cealaltă îi sare repede în ajutor.

Turele mele dansează pe tabla de şah. O suită de dansuri diferite, cu paşi mici, cu paşi mai mari, dar mereu una în braţele celeilalte. Se ţin de mână. Una atacă pe o parte, cealaltă, aparent inactivă, o ajută din umbră.

De ce îmi plac turele? Tocmai pentru că, deşi aparent mută clar, niciodată nu ştii de la ce să te aştepţi de la ele. Ştii că pot face paşi mari, dar vezi că uneori abia se mişcă. Alteori, spre surprinderea ta, turele atacă în forţă prin mişcări mari, deplasându-se pe tablă, ca şi cum ar fi pe ringul de dans. Bravo regelui care le mânuieşte!

Turele sunt precum cele două feţe ale personalităţii mele. Ele nu pot aduce rezultate mari decât dacă acţionează împreună. Poate că una este subtilă şi fină, aşa cum sunt şi caii tăi, pe când cealaltă este directă şi face paşi mari. Acesteia din urmă îi place să rişte. De ce? Pentru că lipsa de acţiune o plictiseşte. Şi, în fond, riscul nici nu este prea mare, atât timp cât cealaltă tură, cu mişcări discrete o temperează.

Ştiu că te enervează turele mele şi, deşi ai şi tu tot două ture, ţi-e teamă de ale mele. Mă prinzi într-o încurcătură în care trebuie să aleg: ori schimb o tură, ori îmi faci mat regele.

Sunt nevoit să accept schimbul şi iată am rămas amândoi doar cu regele şi o tură pe tabla de şah. De data aceasta, eu sunt cel nemulţumit. Nu pot juca doar cu o tură. E personalitatea mea ciuntită, mă simt slăbit şi încerc să fac pace cu tura ta. Dar nu vrei!… Încerc să văd în tura ta acea prietenă a turei mele de care am nevoie pentru a-mi completa personalitatea. Neînţelegând cum o tură neagră şi una albă pot face pace, îţi imaginezi că restul vieţii lor împreună ar fi ceva… gri. Te temi de această combinare a culorilor, de parcă nu ai şti că tabla are şi pătrate negre şi albe, de când e şahul inventat, iar nimeni nu le-a văzut niciodată gri.

Am rămas cu o tură, iar tura ta nu doreşte o prietenie sinceră cu a mea. Şi, pur şi simplu, simt că nu mai rezist. O tură singură e sinucidere curată, lentă dar sigură. Aşa că îţi propun din nou să ne alăturăm. Refuzi din nou şi, ca de obicei, fără argumente credibile. Atunci mă gândesc să te provoc: să renunţăm şi la aceste ture. Nu vrei, pentru că aştepţi ca tura mea să moară de singurătate şi de dorul surorii ei dispărute.

Ca într-o poveste de dragoste, tura singuratică rămasă în viaţă se sacrifică, pentru a fi alături de iubita sa, chiar şi dincolo de tabla de şah. Sacrificiul acestei ture însă nu se face în zadar. Cu ajutorul regelui, capturăm şi noi tura adversă.

Am rămas doi regi, unul alb şi unul negru, pe o tablă de şah. Doi regi purtând anevoios coroanele gloriei a două imperii de mult dispărute. Ne plimbăm unul pe lângă celălalt, un rege alb şi unul negru, cărând cu noi doar coroanele orgoliului nostru de a fi regi şi amintirile teritoriilor cândva stăpânite. Tabla e pustie, iar în acest pustiu, nici nu mai ştim ce am stăpânit fiecare. Traversăm tabla în lung şi lat, căutându-ne damele, caii, turele, pionii… Cu toţii ne-au părăsit, au rămas doar amintirile. Simţim lipsa nebunilor, a acelor bufoni ai tablei de şah, care preferau doar pătratele albe sau doar pe cele negre. Noi doi, doi regi orgolioşi şi mândri de ce am fost cândva, ne plimbăm, în schimb pe toată tablă de şah, ignorând culorile pătratelelor.

Partida se termină remiză. Ne ghemuim într-un colţ, pentru că vine seara şi peste tabla pustie se lasă frigul. Ne dăm jos coroanele şi ne aşezăm unul lângă celălalt. Ne îmbrăţişăm şi facem pace. În amintirea turei mele, ce dorea să se împrietenească cu tura ta, ne împrietenim noi doi. Păcat că între noi mai este o pătraţică distanţă. Doar un pas. Dar doar unul.

Gambitul n-a avut nici un sens. Partida se termină remiză.

Bogdan Pătruţ

Articole înrudite: