Dă-te din calea ta

Armstrong, când a făcut al doilea și ultimul său pas pe Lună și văzându-se atât de strâmtorat, înconjurat de… nimic (nici măcar aer suficient n-avea), înainte de a renunța în subconștient la un al treilea pas, creierul său a transmis către toate sistemele și organele o informație: vreau Acasă.

melc_snail Și când Armstrong a ajuns pe Planetă, era acasă (cu minusculă). Nu neapărat pe fotoliul său moale pe care, amintindu-și pe lună, îl găsea deja poate nu îndeajuns de confortabil cum este, de exemplu, hamacul.

Dar, pentru că era pe Pământ, de-acum și Africa îi era casă. Pentru că avea ceea ce nu găsea pe lună. În acele momente, Africa era o civilizație, bogată, iar lipsa apei nu mai era băgată în seamă.

Când Armstrong aterizase în State, Luna încă nu se vedea pe cer (era afectată de primul ei vizitator ciudat, cu două picioare, doi ochi, două mâini și cu două jumătăți simetrice ca ea), iar Africa – dacă ridici în picioare distanța dintre America și Africa, e cu mult mai mică decât cea dintre America și satelitul natural, Luna. Chiar și așa, nici Africa nu se vedea. Armstrong avea în continuare doi ochi (spre mirarea Lunii), ambii pentru o Americă mare, globalizată, care găzduia cetățeni din toată lumea. La aeroport, poate că îi zâmbi vreunei fetișcane simpatice, mulatre, de 16 ani, pe care, acasă (iarăși acest cuvânt), o așteptau cinci copii.

Armstrong e acasă… Când Armstrong își luă bilet spre orașul său din SUA, când își puse centura de siguranță, când simți că avionul se desprinse de asfalt, își trimise, probabil, gândul acolo [Acasă]. Acesta [gândul] ajunse fără combustibil, pilot, fără de bagaj.

Gândul are o putere nebună. E telekinezic. El mișcă obiecte și oameni. Iată de ce, nu doar Armstrong se gândea la fotoliul său, ci și fotoliul se gândea la el. Și gândul ateriză, se trânti în praf, căci după un plonjon din nori, căzu ca după o aruncătură. Preț de-o frază, preț de-un zbor aerian al unui gând, avionul ateriză și el în orășelul de baștină al pasagerului. Acesta respira… aer..

Probabil luna era deja sus. Dar el n-o vedea. Vedea doar ceasul de pe încheietura stângii și diferența de ore pe care o avea scrisă în minte în urma calculului. Ținea, probabil, pe degete cifra trei: în trei sferturi era acasă, adică în 45 de minute urmează să intre în cartierul unde locuiește. Deja nu mai conta nimic pentru el. Mint. Ceva se mai ținea de el, și-anume taximetristul care-i spuse, printre altele, că și dânsul stă pe undeva prin preajmă.

Gata. Armstrong se și vedea la tejgheaua barului de la intersecție, bând cu acesta cel mai bun whiskey, preferatul localnicilor. Armstrong, deja acasă, începu să-i povestească ceea ce poate nici fratele său nu apuca să știe.

Taxiul se opri în scară. Era acasă. Și poate că Armstrong și-ar fi lăsat bagajul în grija boschetarului care cerșea în colțul bulevardului, lângă tomberon, iar, până una-alta, trage chiar o fugă până la barul preferat al acestora. Armstrong, când revine, își ia bagajul (acesta mai stă în fața blocului, pentru că boschetarii din America sunt îndestulați și, apropo, cel pe care-l întâlni Armstrong n-are nevoie de blugi și cămăși semnate s. Oliver sau Orsay, nu pentru că nu le-ar vrea, ci, simplu: n-are ocazii speciale în care să opteze pentru așa ținute și nici planuri să aterizeze pe lună sau altundeva într-un loc din Univers). Cu bagajul în mână, obosit, la ceas e 12 fără 12 a doua zi… și-ar dormi pe el, sub o oarecare ușă, nu mai contează care. Oricum, poate, în tinerețea sa, oricare din doamnele de după acele uși îi putea fi soție. Așa că, sub orice ușă unde se punea la somn, la sigur nimerea acasă..

Și totuși, un efort mai trebuie să facă. Era, poate, vorba nu de doi, ci de trei, maximum patru pași (nu era pe Lună, totuși, ci pe palier), pentru a ajunge acasă. Și, pentru că, probabil, obosit, făcuse cinci pași. Cam leneș.

Era în living. Acolo unde niciodată nu se simțea… acasă. De ce? Pentru că de pe fotoliul său, acela care, la început, i se părea că-i conferă prea puțin confort, are o vedere fantastică către geamul din mansardă, iar dacă îl deschide pe acesta, în fața ochilor i se proiectează orice vis… iar al său era Luna. De pe acel fotoliu, luna i se părea o minge suspendată de acoperișul casei sale.

Când își lăsă toată ființa în fotoliul său, în fața telescopului – nu neapărat cel mai bun din lume, Armstrong, nu probabil, ci cu siguranță, era Acasă (cu majusculă).

În fiecare din noi trăiește un Armstrong. Căci fiecare din noi, ieri sau poate acum, e la doi pași de casă – imobil, pasiune, carieră, dragostea vieții. E important să ne simțim peste tot ca acasă, dar să avem o singură Casă. Ah, da! Și mai este important ca acest Armstrong din noi să nu fie pe moarte. Altminteri, ne expunem riscului de-a fi inapți să realizăm acei cinci pași (făcuți din lene). Cine știe, poate utopic or fi ei cinci, dar Fii! și Stai! treaz în fața dorinței tale, căci pe cineva, acei cinci pași sperie, iar altcineva e încurajat de un kilometraj, pentru că tocmai i s-a dat șansa de a se antrena.

Nu-ți pune plumb pe aripi! Dă-te din calea ta!

Când nu ți se deschide o ușă, nu-i întoarce spatele; vezi să n-o pățești ca mine: încearcă, poate și a ta se deschide de la tine, nu către tine.

Acasă e oriunde nu te simți ca pe Lună. Fals. Armstrong și în living se simțea ca pe un International Airport.

Și probabil există o unitate de măsură, nu neapărat în SI, care să adeverească egală inegalitatea din ecuația lui Armstrong, cum că distanța până la lună e mai mică decât cea din living până la biroul său.

Doar sufletul (vezi să fie al tău, nu al altcuiva din familie sau vecini deștepți!) e capabil să admită o așa „aberație”.

Prin absurd, sufletul e un matematician excepțional.

Încrede-te în matematica părinților care te vor doctor, deși o iotă pricepi în termometru sau ești expert în el ca porcul în gastronomie.

Încrede-te și uite-așa îți „sădești” crucea pe carieră.

Acasă e acolo, unde ritmul cardiac nu sporește din pricina stresului, ci a liniștii..

Acolo unde obiectele tac din lipsă de emoție, e ananghie.

E casa lor, nu a ta.

Alegerea unei cariere presupune găsirea drumului spre Casă. Cea a sufletului. Pentru că altfel nu se poate.

copila_seara Adică se poate – ajungi pe Lună (acolo de unde, când revii „glorios”, la sigur nu Oscar te așteaptă, ci sapa de lemn L), iar pe lună nu vei face decât un pas. Armstrong a fost prea curajos. Și tu, probabil să te sperii încă în timpul călătoriei.. În acest caz, cel mai înțelept pas, care e doar unul, e cel nefăcut… Stop. Fă o piruetă. Vezi, îți place? Dacă nu, leapădă blugii Orsay. Renunță. La fel ca boschetarul, n-ai nevoie de acei pantaloni, pentru că n-o să ai vreodată ocazia să-i porți. Într-adevăr, nu e ușor. E foarte ușor!

Boschetarul, da, a deschis, probabil, bagajul lui Armstrong, dar n-a putut să fure cămășile, pentru că cine, dacă nu Armstrong, urma să se plimbe pe covorul roșu spre a i se decerna premiul?

Nu furați blugi și cămăși, pentru că asta nu înseamnă să furi un obiect, ci o șansă. Șansa altcuiva. Și nu fac acum apel la bonton, cum că ar trebui să fii amabil și să nu furi locul cuiva. Cariera nu e ca locul în autobuz, pe care-l oferi sau ți-l oferă cineva. Nu e chiar atât de fix-pix; dacă pe scaunul din autobuz stă oricine comod, păi în carieră confortul nu e la picioarele fiecăruia. Și nu te opresc, pentru că fapta contravine Decalogului sau nu ține de bunul-simț. De uman, e uman. E o faptă pur umană. Pentru că omul, toată viața nu face nimic decât să fure. Și furi atâta timp cât iei fără să pui în loc, la loc sau să dai ceva la schimb. Până și un fruct din livadă pe care-l rupi e un furt, dacă, pe urmă, ai tăiat pomul. Furi de la natură.

Așa că, ce spuneam? Ah, da, deci nu e vorba de complezență și nici de codul etic. Iată ce trebuie salvat în minte: nu fura, pentru că tot tu rămâi în pagubă.

Maria Dicusar

Articole înrudite: