Bunătatea… unii consideră că e un defect, în timp ce unii zic că e o calitate de preț. Sau poate e o naivitate? Eu zic că bunătatea e totuși un pic din toate, dar mai e și o valoare din ce în ce mai rar întâlnită printre noi.
Bunătatea înseamnă un zâmbet sincer, o privire plină de afecțiune, o vorbă caldă spusă la locul potrivit și la
momentul potrivit. Bunătatea vine din dragoste, din milă, din blândețe și toate acestea ne fac viața mai bună, mai ușor de suportat, mai senină și mai frumoasă. Degeaba avem funcții înalte, degeaba suntem investiți în funcții care ne fac superiori și autoritari, degeaba suntem inteligenți sau bogați… Toate astea fără bunătate nu înseamnă nimic.
De mici suntem învățați la grădiniță, la școală și acasă să fim buni, să oferim bunătate și păcat că aceste învățături se cam pierd pe undeva și ajungem să realizăm uneori că oamenii nu știu să fie buni, or, această calitate ar trebui să fie nelipsită.
E rar să întâlnești un om bun și e și mai rar să primești un gest de bunătate fără scopuri ascunse.
Unii zic că nu se merită să fii bun, pentru că așa, lumea te calcă în picioare. O fi adevărat. Prea multă bunătate strică, pentru că unii profită de bunătatea pe care o oferi și se obișnuiesc prea mult cu ea, așa încât după aceea, le lipsește acest confort și te învinovățesc tot pe tine cum că ai fi o persoană rea atunci când ai încetat să le mai hrănești așteptările.
Din păcate, bunătatea nu poate fi veșnică. Oamenii buni la suflet sunt rari, sunt pe cale de dispariție și tot ei sunt cei care suferă cel mai mult, pentru că ei își oferă sufletul pe tavă, apoi rămân dezamăgiți de comportamentul celor din jur, celor care nu au știut să prețuiască acest sacrificiu.
E adevărat că a fi bun e o muncă ușoară pentru unii și grea pentru alții, dar totuși, să învățăm să dăruim bucurie celor din jur, mai ales celor care merită. Cât de frumos ar fi să fim buni doar pentru că simțim asta! Și nu pentru că suntem impuși de niște factori interni sau externi.
Totuși, într-o lumea în care suntem orbiți de lucruri materiale, într-o lume în care alergăm în lung și-n lat în căutarea lucrurilor care ne aduc plăcere, ar trebuie să învățăm să rămânem buni. Un om bun e ca o pâine caldă, iar Dumnezeu le vede pe toate.
În fond, a fi om înseamnă a fi bun. Atunci, e bine unde am ajuns? Ne mai putem numi buni? Ne mai putem numi oameni?
Maria Bocicov
Articole înrudite:
Poveste despre speranță
De ce avem nevoie de motivație
Singurătate sau iubire?
Mamă bună, mamă dragă
Fricile nu fac decât să ne amintească că suntem oameni
Despre greșeală și puterea de a ierta
În căutarea lui Dumnezeu
Iubesc: și flori și ochi și buze (I)
Tații noștri – eroii noștri
Și soarele e singur
Nostalgie de toamnă
Nimic din ce-i uman nu mi-e străin
Cel mai iubit dintre pământeni – metafora unei vieți de om
Luptele tale te fac mai puternic