Amintirea unei muze – Veronica Micle

Trecând prin vechea vatră a orașului, după vizita la Cetatea Neamț, căutam un loc răcoros în care să ne mai adăpostim un pic de soare. Străduța liniștită ne-a purtat pașii până în locul în care istoria se împletește cu literatura și romantismul: Casa memorială Veronica Micle. Un loc micuț, decupat din vechime, sălășluia aici ca un pitic printre oameni mari, făcându-și loc printre noutățile prezentului.

Intrând, în pasul nostru se simțea sfială și respect. Într-un loc profund al amintirilor, păream niște intruși ce tulbură liniștea amorțită, așternută de vreme. Dar eram niște intruși cu drepturi, căci Veronica fusese a lui Eminescu, iar Eminescu le aparține românilor – așa au decis inimile noastre și manualele din școli.

micle 7

Privirea cerceta aproape neîncrezător cele trei camere ale căsuței, căci vechea poveste despre muza oglindită în versurile eminesciene era acum vizibil ancorată în realitatea noastră. Scrisorile de iubire dintre omul Mihai și Veronica fuseseră lecturate de noi cu ochi de copil, pe vremea când degetele simțeau atingerea filelor înnegrite de cerneală, și nu pe cea a tastelor unui laptop. Așa că purtam inconștient în inimă sentimentul că Veronica e închisă în povești și-n poezii. Dar ea fusese cu adevărat o femeie, iar dovada existenței era acum palpabilă.

micle 3

Un calm răcoros, atât pentru trup, cât și pentru minte, domnea în aerul încăperilor cu miros de amintire. Invadaserăm intimitatea unei doamne, cu o curiozitate vinovată. Era ca și când te așteptai să apară Veronica în orice moment acasă. Dar ea era, de fapt, acolo, impregnată în ceea ce atinsese. O mulțime de obiecte care-i purtau mângâierea așteptau cuminte veșnicia. Pereții primei încăperi vorbeau, căci de ei fuseseră prinse niște panouri ce descriau detaliat momente din viața Veronicăi. Acesta era singurul semn că tu te afli totuși în prezent, iar ea în trecut. Dar privirea poposea pe decorul din vitrine, lăsându-se atrasă de magnetismul emanat de obiectele personale ale absentei amfitrioane.

Cu o curiozitate crescândă, am pătruns în cea de-a doua încăpere, lăsându-ne învăluiți de farmecul intim al camerei de odihnă. Obiecte de mobilier care au aparținut familiei poetei transpun simțurile în secolul al XIX-lea. O rochie neagră se lasă admirată de pe umeraș, fiind pusă la îndemână, spre a fi curând purtată. Privind-o, îmi imaginam trăsuri trase de cai albi circulând pe străzile din fața casei, lăsând să fluture în bătaia vântului fundele colorate de la pălăriile doamnelor.

micle 2

Trecând în a treia încăpere, am descoperit un birou cum orice student la litere visează să aibă. O poftă de scris mă cuprinsese, privind visătoare la sculptura prețioasă din lemnul vechi. O foaie îngălbenită de vreme aștepta să prindă viață lângă o călimară cu cerneală. Câte visuri de iubire fuseseră așternute de Veronica în scrisori către Eminescu de pe scaunul acestui birou… Spațiul de lucru al poetei cuprindea un decor deosebit, alcătuit din elemente precum o oglindă mare de cristal și un suport din argint pentru cărți.

micle 6

Veronica Micle a locuit doar pentru un timp în această casă, ce fusese cumpărată de mama ei pe vremea când ea era copil, fiindu-i lăsată mai apoi zestre. În timpul căsătoriei sale cu Ștefan Micle, poeta a revenit deseori aici, însă în ultima perioadă a vieții se mută la Mănăstirea Văratec, donându-le casa maicilor de acolo. În 1939, președintele Comisiunii Monumentelor Istorice, Nicolae Iorga, a făcut demersurile necesare pentru includerea locuinței în rândul muzeelor naționale, după ce Mănăstirea o vânduse unui cetățean pe nume Ion Grădinaru, din Târgu Neamț.

Gabriela Tăbăcaru


Publicat

în

, ,

de către