Acoperă-mi inima cu ceva…

-Mi-e frig.

-Îmbracă-te mai gros, mi-a spus.

Nu m-a înţeles. Îmi era frig în suflet. O uşă rămăsese deschisă. E uşa pe care a intrat cu entuziasm, cu o oarecare îndrăzneală, dar pe care a închis-o imediat spunând că nu intenţionează să plece. I-am sugerat să o încuie, atât de captată eram de promisiunea lui. Însă a spus că nu e nevoie, că nu va mai trece pragul ei vreodată. Se pare totuşi că uşa aceea a devenit mobilă, venea şi pleca oricând dorea, a fost un du-te-vino continuu, se făcuse curent, era derutant, dar când a plecat de tot nu a mai avut aceeaşi siguranţă ca la început. Nu a închis-o, ba chiar a luat şi cheia cu el; voia să se asigure că va avea mereu un refugiu.

Între timp se făcuse toamnă, aşa că de atunci asociez toamna cu tristeţea. Acum înţeleg de ce nu mi-a plăcut niciodată toamna: o asociez cu un final trist. Dar cred că mai bine poate fi asociat cu un început frumos. Nu e doar sfârşitul verii, e începutul unei luni: 1 septembrie.

Şi orice început deschide noi drumuri. Iubirile de vară nu trebuie să se piardă, ele nu trebuie să fie asemenea frunzelor care se ofilesc şi pleacă nepăsătoare în neant. Sau dacă pleacă, vor rămâne în suflet asemenea frunzelor care ajunse pe pamânt, un timp încă stau acolo până când vin alte şi alte frunze, se vor bătători, vor fi spălate de ploaie şi în final vor dispărea. Dar iubirea e aceeaşi oricând şi nu poate fi moment mai frumos să începi să iubeşti decât atunci când te aştepţi cel mai puţin. Nu trebuie să fie primăvara să iubim, să fim sinceri, să renaştem.  Nu trebuie să fie vară pentru a camufla lacrimile în timpul ploii.

Mă pregătesc să privesc această metamorfoză pe care o presupune venirea toamnei. Realizez că oamenii sunt în continuă schimbare. Aceleaşi feţe îmi par diferite în fiecare zi. Aud frânturi de discuţii, oameni confruntându-se cu diferite probleme. Tac şi ascult. Tăcerea… cât de multe poate spune tăcerea. Oamenii sunt mai sinceri când tac. Îmi place să citesc în ochii unui om, aceştia pot spune mai multe decât sufletul poate ascunde. Dar ochii lui mi-au devenit străini, acei ochi pe care i-aş recunoaşte şi în întuneric. Ce ştiu sigur este că nu i-a schimbat toamna, i-a schimbat timpul, acest timp nemilos care trece fără să ne lase să distingem ce e real şi ce nu.

“A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.” –Nichita Stanescu

Claudia Elena Lupu

Articole înrudite:

Speranță, întoarce-te acasă! Și soarele e singur Și spune-mi, de ce-i toamnă? Și frunza de ce pică? Lasă-ți sufletul să respire puritate… Maria si Cristina – participante la proiectul Write ‘n’ Like Dimineţi cu şi pentru suflet Moment Eu, tu şi câţiva kilometri Mireasă? O fericire dureroasă… Buchetul clipelor frumoase Veșnicia stă în lucrurile făcute cu dragoste Mama, începutul tuturor începuturilor Tata – scutul meu de apărare Marin Preda – cel mai iubit dintre… bărbați